CU DOMNUL REPORTAJ, ÎNTR-O SEARĂ DE MAI

Am fost onorat să dau curs invitaţiei de a prezenta o carte care mi-a mers la suflet şi pe autorul ei, Viorel Ilişoi, recunoscut de o întreagă generaţie de jurnalişti drept “Domnul Reportaj”. Asta s-a întâmplat în Bacău, într-o sâmbătă, la Clubul cultural Decebal. Cum nu am pretenţii de critic literar, n-am făcut o recenzie. Nu eram acolo, cei vreo 70 – 80 de oameni, ca să ne plictisim. Aşa că n-am vorbit despre talentul de povestitor remarcabil al autorului, despre stilul care i-a adus atâtea premii şi laude, despre felul în care îşi face documentarea. Cine vrea să ştie toate astea, le află în generoasa, docta şi aplicata prefaţă semnată de prof. Univ. dr. Maria Barna.

Pentru că reportajele lui depăşesc limitele presei de investigaţie şi sunt, de fapt, proză scurtă de cea mai bună calitate literară, nu m-am apucat să povestesc vreo întâmplare cuprinsă în acest volum. Ca să nu stric plăcerea de a descoperi harul acestui moldovean ubicuu. Şi ca să las onorabilul public să-l descopere, camuflat într-o lume care este chiar a noastră, cu cotloane mai puţin vizibile cărora nu le acordăm mare atenţie.Totuşi, mi-am dorit să dezvălui câteva gânduri pe care le-am notat în timp ce parcurgeam cele 413 pagini ale volumului, doar aşa ca să stârnesc şi mai mult interesul pentru “Cele mai frumoase reportaje”.
Viorel Ilişoi are o rarisimă calitate, pe cale de dispariţie în presa românească, şi anume, curajul de a releva adevărul din oceanul de minciuni şi prejudecăţi emanate de mass media contemporană, şi de a scoate senzaţionalul din banal. Şi o face cu farmec, cu delicateţe, cu poezie şi umor, cu autoironie. Dar, mai ales, cu o iubire incandescentă pentru fiinţa umană.
Numai el ştie cum, ne face empatici cu gunoierii, cu taxatorii, cu ţiganii, cu oligofrenii, cu obezii, cu ţăranii din sate neştiute, cu ologii, cu puşcăriaşii, cu oameni care ne sunt contemporani. El nu construieşte destine.
Pur şi simplu, fără emfază, fără patetisme, fără lamentaţii lacrimogene, Viorel Ilişoi, un om crestat de răni, dar în viaţă, se amestecă printre nerăsfăţaţii soartei şi salvează pentru posteritate eternitatea zilei de azi. Firescul actului narativ îţi dă senzaţia că urmează un reportaj chiar cu numele tău.
Fiecare pasaj e o bijuterie epică pe care-ţi doreşti s-o porţi la reverul mantiei tale de vise, o lecţie de viaţă care-ţi răscoleşte amintiri pe care nici nu ştiai că le ai şi pe care o primeşti cu zâmbet pentru duioşia ce musteşte printre rânduri sau cu umbra unei tristeţi consimţite în faţa limitelor şi slăbiciunilor umane.

Poveştile lui sunt alcătuite din imagini în mişcare. Fiecare dintre ele poate fi uşor transformată într-un scenariu de film de acţiune, cu eroi pe care ţi i-ai dori alături pentru că respiră, se bucură, suferă şi iubesc sau urăsc aidoma ţie, în acelaşi iad cotidian ca şi tine.

Un iad care dispare odată cu începutul poveştii. Şi, când o să citiţi Amor, amor într-un picior din Viaţa şi ambiţiile ologului Vasile, mort şi reînviat

sau Omul care i-a făcut pe criminali să plângă, sau Rinichiul, inima asta împuțită sau Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi, o să vă daţi seama cum face Ilişoi nevăzut infernul înconjurător când începe să povestească.

Dar iată-l pe autor, în carne şi oase, printre noi. Mi-a mărturisit că nu i-ar plăcea o întâlnire la care un tip cu ochelari şi cu pretenţii de analist literar să ţină un monolog admirativ. Dimpotrivă, e gata să-şi dezvăluie avatarurile prin care a trecut ca să răspundă azi onor publicului în calitate de redutabil referent al condiţiei umane.

Aşa că, pe el, pe Domnul Reportaj! Pe el, cu întrebări!

Cum publicul, dintr-o firească sfioşenie respectuoasă, nu părea dispus să intre într-un dialog consistent cu Domnul Reportaj, am cerut permisiunea să adresez eu 13 întrebări curioase lui Viorel Ilişoi. S-a închegat o discuţie vie şi spumoasă care semăna atât de bine cu un interviu, încât autorele a întrebat, la un moment dat, când intră calupul de publicitate.

  1. Cum ai ajuns aici?
  2. Cum ţi-ar plăcea să te descrie prietenii?
  3. Care este calitatea ta forte?
  4. Ce admiri?
  5. Ce ţi-ar plăcea să înveţi să faci la vârsta asta?
  6. De ce ţi-e frică?
  7. Dac-ai putea să-ţi schimbi destinul, ce ai fi?
  8. Care a fost cel mai neplăcut moment prin care ai trecut?
  9. Dac-ar fi să păstrezi un singur lucru, care ar fi acela?
  10. Ce scriitori băcăuani cunoşti?
  11. Ce-ai face mai întâi dac-ai fi preşedintele ţării?
  12. Fă un top de trei cărţi care te-au marcat.
  13. Ce aştepţi de la viaţă?

La finalul dialogului nostru, Viorel Ilişoi a recitat un poem minunat, apărut de curând, într-un grupaj poetic de debut, în revista VITRALIU a Centrului de Cultură George Apostu. Apoi, am empatizat la Villa Borghese, unde prietenul Talal ne-a omenit cu berbecuţ la ceaun şi taboulet. Acolo era o petrecere unde dansau ca nişte adieri parfumate câteva femei frumoase de peste Prut. Am băut (Viorel, apă!) un vin excelent (eu şi Talal) şi am fumat (eu) cam mult.

Totul fost minunat şi nimic nu m-a durut.   

O amintire cu Nichita Stănescu

Îți amintești, Dorel Andrieș, cârciuma aia,

Pufoaica Ruptă i se spunea în oraș,

unde noi beam otrava numită Trocadero, un fel de lichior

făcut din cremă de ghete și sodă caustică?

Așa gust avea și așa ne lăsa după o beție:

negri și arși, descompuși, numai cu suflarea tinereții în noi.

Fugeam de la ore, prietene, și ne făceam pulbere.

Turnam băutură în noi ca să se ridice deasupra, ca uleiul,

toate visele noastre de poeți în devenire.

Eram îndrăgostiți de Nichita Stănescu.

Știam totul despre el. Era zeul nostru, lui ne închinam.

Scriam ca el, îl imitam fără rușine, ba chiar cu entuziasm.

Odată mi-ai citit o poezie de-a lui și ni s-a părut așa de frumoasă

că ne-am pus amândoi în genunchi, față în față,

frunte lipită de frunte, și am plâns de emoție

recitind-o pe rând, iar și iar, chiar acolo, în centru.

Și la băut tot cu Nichita voiam să semănăm,

de aceea turnam porcăriile alea în noi,

ca să ne facem ficații flenduri

și să murim pe la 50 de ani, sublim,

cu cartea în mâini și cu sticla la picior.

Geniali și trimbulinzi voiam să fim.

Și poate chiar eram.

Îți amintești, prietene? Cum beam noi și citeam poezii,

într-o zi, la masa noastră a venit și Dănuș Luca,

zis Malacul, care habar n-avea de poezie, nu trăia

nimic din delirul nostru liric, de fanatici.

A stat Dănuș două ore și s-a uitat la noi cum vorbeam

cu înflăcărare despre poetul frumos ca umbra unei idei.

Ar fi vrut să spună și el ceva, căci fiorul intrase cumva și într-însul

cum intră sunetul în toaca de lemn, care altminteri

n-ar avea nimic de spus așa, ca lemn pur și simplu.

Voia, dar nu era în stare. El și poezia se refuzau reciproc.

Și atunci, la capătul celor două ore de rușinată ascultare,

neștiind vreun vers sau vreo întâmplare din viața poetului,

Dănuș al nostru s-a ridicat și a strigat tare,

de s-au întors toți bețivii de la Pufoiaca spre noi,

cu buzele umede, cu paharele tremurându-le în mâinile

lustruite de mângâierea zilnică a sticlei, a zis:

‒ Băi, ce pușca mea tot vorbiți atâta de Nichita Stănescu,

doar gura e de voi și nu faceți nimic,

nimic nu faceți pentru marele poet!

Uite, a strigat Dănuș ridicându-se de la masa de tablă,

eu îmi rup cămașa pentru el, căcănarilor!

Și și-a rupt cămașa cea albă, au sărit nasturii, unul direct

la mine-n pahar, altul pe masă, ceilalți pe jos, prin Pufoaica.

A rămas la bustul gol, frumos ca un efeb, căci Dănuș

făcea karate. Se ungea cu cremă pe corp și cu ulei pe păr,

și-l dădea pe spate, ca Eminescu. Eracel mai frumos dintre noi, avea și gagici.

‒ Bravo, bravo, ai strigat tu ‒ ți-aminteștești? ‒

asta-nseamnă să-l iubești cu adevărat pe Nichita!

La care Dănuș, încurajat de aprecierea ta sinceră,

s-a bătut cu pumnii în piept ca Tarzan după o luptă

și a strigat tare, să-l audă toți bețivii ăia inculți,

iar vocea lui s-a dus și mai departe, până la cer:

‒ Să-mi bag piciorul dacă nu fac acum 50 de flotări pentru poet!

S-a încordat ca un arc și, ca să-și facă curaj,

și-a tras întâi vreo 20 de cărți în cap cu „Albumul memorial“

cărțoiul ăla de peste 400 de pagini despre Nichita,

apărut la Viața Românească după moartea lui,

pe care noi îl citeam și plângeam, căci ne intra ca alcoolul în creieri

și totul devenea foarte albastru și trist pentru noi,

atât de albastru și de trist, încât țâșneau

poeme albastre și triste din noi, parc-ar fi fost

scrise de Nichita Stănescu ‒ în viață fiind și beat mangă.

Apoi Dănuș s-a aruncat la pământ și a băgat

50 de flotări, frate, fără oprire, pe număratelea,

de-au rămas toți bețivii cu gura căscată, le curgeau

balele în pahare. Și niciunul n-a îndrăznit să rupă

cu vreo șoaptă momentul solemn când Dănuș

s-a ridicat gâfâind, cu sângele ieșindu-i

prin pori de atâta efort, de la flotările alea.

Mi-a băut paharul din față, cu nasture cu tot, și pentru

că nu era destul ce făcuse pentru poet, și-a mai tras

vreo zece cărțoaie în cap, trosc! trosc!, și după aceea

a izbucnit Dănuș al nostru în plâns. Mai mai ții minte?

Plângea de-i clocoteau pătrățelele de pe abdomen și pectoralii

lucrați la karate, clandestin, într-un garaj de pe la Păcii.

Plângând a plecat, în pielea goală, cu palmele și cu pieptul

murdare de la seria aia criminală de flotări.

S-a oprit în poarta acelei terase infecte și printre

lacrimi cât a putut de tare a strigat: Nichita

Stănescu e mare poet, mânca-v-aș! Băgați

flotări, dacă îl respectați cât de cât! Măcar una!

Și nimeni, prietene, nimeni dintre acei

drojdieri ce veacul și-l făceau îmbătându-se criță,

n-a băgat o flotare pentru poet, măcar pentru faptul

că fusese și el un bețiv ca și dânșii.

Numai că în loc de ficat îl durea

până la țipăt un cal măiastru.

10 februarie 2017, București. Prozoezie.

Mulţam lui Răzvan Bibire pentru foto!

Comentează!