CARMEN – O PATĂ DE MOV

Vineri, m-a dus Geo Popa cu o Alfa Romeo abia scoasă din service, la Moineşti, la vernisajul unei expoziţii cu tablouri scornite de Carmen Poenaru. Pe serpentinele de la Scorţeni, m-am declarat plictisit de avalanşa de abstract care domină arta contemporană, acoperind orice urmă de gând normal despre viziunea artistică. Domle, de la Jackson Pollock încoace, care mai de care artist plastician se trezeşte că pictura figurativă, – aia prin care artistul transfigurează realitatea, arătându-ne-o aşa cum o vede el, prin prisma educaţiei şi a visului său, în peisaje, portret, naturi statice sau grafică, cu tuşe de penel sau pensulă sau poantilism sau chiar cu unghiile lui – e un mare nimic, un rahat depăşit de gustul epocii. Am fost amândoi de acord că abstractizarea ficţională, non-figurativul, post şi hiper-modernismul nu sunt decât rezultatul întâmplării, similare cu gestul inconştient al maimuţei care, având la îndemână culori şi pensulă, mâzgăleşte aşa-zise tablouri. Cuvântul snobism s-a auzit de câteva ori în discuţia noastră, apăsat, cu obstinaţie. Simple păreri, chestiuni de gust, care, din eleganţă, nu se discută.

 

În nou-nouţa galerie, impecabil modernizată, a Centrului Cultural Lira din Moineşti, ne-am amestecat cu o lume bună şi multă care îşi clătea cu bucurie ochii obosiţi de cenuşiul zilei de noiembrie cu spectrul solar împrăştiat pe pereţii albi, în armoniile lui complementare, rareori văzute în oraşul lui Tzara.

Evenimentul plastic prilejuit de vernisajul expoziţiei de pictură Rezonanţa culorii semnată de Carmen Poenaru, mi-a dat senzaţia că mă aflu într-un spaţiu destinat revelaţiei: de pe simeze, din tablouri de dimensiuni generoase, izbucneşte lumina cu toate culorile ei, întrepătrunse ca într-un captivant şi excitant joc al dragostei.

După ce a experimentat cu fervoare şi curaj diferite domenii ale artei utilitare – fashion design, mobila pictată, icoana pe sticlă, plastica decorativă – artista abordează într-un personal spectru poetico-filosofic, subiecte dintr-o tematică proprie, ilustrate printr-o juxtapunere de tonuri armonice, în savante ritmuri secvenţiale.

Amurguri, grădini exotice, lagune, veri fierbinţi, ritmuri, rezonanţe şi reflexii sunt câteva din zonele pe care artista le explorează în expoziţia Rezonanţa culorii (reiterată de la Complexul Muzeal Iulian Antonescu, instituţie care a finanţat şi elegantul album al expoziţiei), invitând privitorul să-i descopere duioşia şi revolta, tandreţea şi energia. Atingerea pensulei de pânză, în aparenţă rebelă, în profunzime tandră, capătă corporalitate şi rafinament, dând la iveală nuanţe insolite care dezvăluie un spirit descătuşat de convenţii şi conformisme. Imaginile abundă în mişcări nervoase, controlate de un afect pe care-l poţi bănui puternic, capabil să combine poetic nuanţe nocive cu dulci miresme conceptuale, în care sensibilitatea sparge proteic canoanele clasice. 

De obicei, pictorul preferă să asculte părerile altora despre creaţia lui. Dar, Carmen nu e o simplă zugrăviţă care lasă în urmă semne cromatice, ea are o proprie filosofie a creaţiei pe care o exprimă şi verbal, cu noşalanţă, convingere şi pasiune, ajutându-te să înţelegi logica rezonanţei culorilor care invadează pânza tablourilor. Aşa că, a vorbit, iar speech-ul ei a fost pe înţelesul tuturor, explicând şi pentru neofiţi mecanismele care declaşează în om nevoia de frumos. A fost un altfel de vernisaj, lipsit de discursuri conformiste preţioase, de volute lingvistice pentru care trebuie să faci apel la dicţionar. Ad hoc invitat la cuvânt, profesorul moineştean Ion Văsâi, el însuşi pictor, a subliniat, amical, spiritul liber al artistei şi forţa cu care seduce ea, prin culoare, ochiul privitorului.

      La final, într-un gest firesc de gazdă îndatoritoare, inginerul Ilie Viorel, edilul Moineştiului, a oferit artistei cinci trandafiri, ireal de mari şi de albi, şi a rostit o frază de mulţumire: Poate ar fi trebuit să fie roşii, în semn de preţuire, dar sunt albi, pentru că albul cuprinde toate culorile universului.

       Scenariile de lumină născocite de Carmen au o constantă: mirosul discret de lavandă care umple galeria. Izvorât din misteroasa şi senzuala pată de mov, nelipsită de pe nicio pânză.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comentează!