Main menu:

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Dragă Elena Sergheevna  

Am asistat la avanpremiera spectacolului „Dragă Elena Sergheevna”, scris de letona şcolită la Sankt Petersburg, Ludmila Razumovskaia, şi în concepţia regizorală (mă bucur să spun) a băcăuanului Mădălin Hîncu, cea mai recentă producţie a Teatrului Municipal Bacovia. Scriu la cald spre fierbinte câteva impresii de spectator, fără să emit pretenţii concluzive după doar o primă reprezentaţie cu public.

Bazat pe un text dramatic apărut în deceniul opt al secolului trecut într-o Uniune Sovietică aflată în zorii perestroikăi, interzis iniţial şi revalorificat după dispariţia cenzurii, un text jucat în multe ţări şi foarte agreat, după 1990, şi de mulţi regizori români – de la Alexandru Mâzgăreanu (Teatrul de Comedie), Dominic Dembinski (Teatrul „Nottara“), Petru Vutcarău şi Volin Costin (Teatrul Botoşani), Iulia Grigoriu (Teatrul Excelsior), Andrei Măjeri (Teatrul Baia Mare) etc. – , spectacolul de la Bacău pune în discuţie relaţia dintre generaţii, lupta dintre cele două lumi, disjuncţia fatală dintre principii şi idealuri. Dezbaterea se poartă asupra compromisului între convingerile – dovedite cel mai adesea perisabile şi prea puţin productive – ale generaţiei mature şi concepţia tinerei generaţii despre lipsa de scrupule pe care societatea o impune pentru a avea succes într-un sistem social corupt.

Excepţional de tânărul Mădălin Hîncu are toate datele de a deveni un regizor de mare amplitudine. Îl recomandă distincţiile acordate creaţiilor lui teatrale încă din vremea facultăţii, succesul de public al lucrării sale de diplomă, prezenţa pe afişul Teatrului de Comedie din Bucureşti a spectacolului său „Noaptea ursului” de Ignacio del Moral şi cronicile teatrale mereu pozitive care-i remarcă talentul. Nu contează că a citit cărţi multe, că a văzut, cu ochi analitic, spectacole şi filme uriaşe, cred că important e că are exepţionala calitate – din păcate, din ce în ce mai evanescentă în lumea noastră – anume, de a asculta ce spun alţii. De a înţelege cum stă treaba cu ce vrei să spui tu şi ce înţelege omul care scoate banul pentru bilet. Mădălin dispune acum, după eforturi personale şi investiţii pasionale în amor pentru scândura scenei, de un buton: e Director de scenă. Ce zice el, aia e. Dacă el vrea ca actorul să stea-n cap şi să se dea morţii de râs, asta e ceea ce va vedea spectatorul. Dacă-i trece prin minte că-i important pentru mesajul piesei ca feminina sexy să zacă o săptămână nemişcată după o tentativă de viol, asta e. Sau, dacă cel mai mare elev prost, Vitea, se-mbată, vomează gregar şi apoi zace o eternitate chipurile dormind, treaba lui. Numai că, uneori, dragul meu Mădălin uită că, în sala de teatru, Timpul are alte dimensiuni şi că spectatorul nu are voie să-i simtă dilatarea.

Totuşi, butonul lui Mădălin este mai mare decât al altor aspiranţi la panteonul marilor creatori de teatru. El simte momentul determinant al acţiunii şi ştie să apese pe buton cum, când, unde și de ce vrea, ca să declanșeze explozia emoţiilor din sala Teatrului. Tocmai de asta, tânărul domn are enorma responsabilitate de a achita cu emoţii cash clientului de teatru contravaloarea biletului şi, mai mult decât atât, preţul fluxului energetic care pluteşte în sală. Şi o şi face: spectacolul are ritm, dialogurile sunt vii, dinamice, în alternanţă cu tăceri semnificative, mai grăitoare uneori decât cuvintele. Sunt însă câteva lungimi de cadru nejustificate, precum şi mărunte bâlbe în mişcarea din scenă (care trebuie aşezate în lista problemelor cauzate de rodajul spectacolului aflat la început), de altfel, gândită îngrijit, în tablouri armonioase, panotate fără ostentaţie în decorul conceput de Răzvan Bortoş. Un decor inspirat, reprezentând perspectiva distanţei dintre generaţii. (Deşi, tinere domn, mesajul purtat de pantalonii albi ai interpreţilor, a fost prea subtil, ori a lipsit cu desăvârşire, de nu l-am perceput.)

Nu ştiu dacă echipa artistică este rezultatul unui proces determinat de intuiţie, noroc sau analiză aplicată. Aş zice că e puţin din toate astea, dar, recunosc, decizia a fost a omului cu butonul. Corectă. Vreau să spun că Mădălin Hîncu mânuieşte actorii, între care câţiva debutanţi în teatrul profesionist, cu o măiestrie măsurată, respectând principiile clasice, dar dându-le liber la frâul creaţiei actoriceşti, în măsura în care fiecare dintre interpreţi are capacitatea de a-şi imagina persoana a cărei mască o poartă.

  Draga Elena Sergheevna, modelul dascălului sever de modă veche, convinsă că doar prin eforturi susţinute vlăstarele umane pot crea un viitor mai bun, este întruchipată impecabill de Firuţa Vădana Apetrei care face un rol memorabil, cu multe nuanţe interpretative, întruchipând un personaj credibil pe de-a-ntregul. O Antigonă contemporană, condusă de principii imuabile bazate pe valori morale consacrate, contracarând cu blândeţe, calm şi firesc tentativele perfide de a o corupe ale tinerilor săi elevi, subjugaţi de dorinţe ariviste. Multe tonalităţi în jocul său, un gând continuu care generează acţiunile şi o ardere interioară care dictează ritmul întregului spectacol.

Firuţa Impune un joc curat, fără farafastâcuri psihanalitice, cu o linie dramatică limpede, o frazare impecabilă şi un mesaj emoţional uşor de descifrat, tratat cu seriozitate, înţelepciune şi competenţă. Practic, cadenţa spectacolului este dictată de combustia inepuizabilă a talentului acestei veterane a teatrului băcăuan.

Ştefan Alexiu în rolul lui Volodea, aduce în scenă un cocălar demagog cu ştaif, lipsit de scrupule când vine vorba de a obţine ceea ce vrea. Insidios, ironic şi perfid, joacă cu aplomb un autentic Iago modern care-şi manipulează machiavelic colegii proveniţi din familii situate mai jos pe scara socială. Pentru susţinerea veridică a acestui personaj complex, în tentativa de a specula blândeţea, compasiunea şi empatia incoruptibilei profesoare, actorul ilustrează cu abilitate remarcabilă trăsături de caracter antipatice, de la făţărnicia libidinoasă, la megalomanie şi violenţă.

La rândul său, Eduard Burghelea susţine con brio rolul lui Vitea, oglindind un personaj care se autocaracterizează drept cel mai prost elev al şcolii, cu un comportament agresiv accentuat de plăcerea alcoolului. Cu unele exagerări ludice în ipostaza de om beat, Eduard Burghelea face din Vitea un personaj hazos pe alocuri, dar încărcat de tragism în profunzimile lui sufleteşti, care evoluează din postura de individ lipsit de discernământ moral şi devine, în final, erou pozitiv.

Interpretând un literat cinic, admirator al lui Dostoievski şi mare amator de filosofeală ieftină, Tudor Hurmuz construieşte un Paşa teribilist în aparenţă, dar marcat de o sensibilitate generată de sărăcie şi disperare care-i paralizează voinţa şi-l imobilizează chiar şi atunci când iubita lui, Lida, este victima unei tentative de viol. Dezvoltându-şi personajul pe un culoar unic, cel al decenţei şi al prudenţei exagerate, Tudor Hurmuz transfigurează în real imaginea viitorului intelectual ratat, pierdut în hăţişul neantului social.

Minodora Broscoi (Lida) îşi depăşeşte cu mult condiţia de debutantă printr-o interpretare fără reproş, punctată cu momente care generează emoţii autentice. Ea pune în scenă un rol nu foarte generos, pe care îl face însă mai mult decât conştiincios, cu talent şi dăruire, deplin stăpână pe mijloacele actoriceşti, transfigurând sentimentele contradictorii ale personajului în atitudini credibile.

Un spectacol reuşit, palpitând de viaţă tristă şi adevărată, cu premize de viaţă lungă şi suces la public.

Încă un pas energic şi curajos pe drumul devenirii Teatrului Bacovia.

NORII LUI MAXIM SCULPTOR

Umblă printre nori şi nu se-mpiedică în caierul lor

căci ştie cum să-şi pună sufletul în echilibru

ca să nu se prăbuşească în infinit.

Purtător de topor şi de daltă,

păşeşte ca printre moleculele propriei patrii

unde seninul zămisleşte pe cer

palpitaţii pufoase ale divinităţii

 

Se strecoară agil printre petale imaculate de trandafiri

nemilos deflorate în eterul ultramarin şi mă întreabă:

– Nu ţi se pare că norul acela-i o hidră cu şapte capete

aşa cum levitează suspendat între zenit şi teama zilei de mâine?

 

– Ba nu, e-un simplu ciob celest

o breşă prin care curcubeul scurge vâna de lumină

drept în inima făt-frumosului pe care-l scoţi tu cu dalta

din fibra uscată a trupului de tei

 

– Ai dreptate, e mai degrabă o spumă de infinit cu cap de lebădă,

după felul în care înoată,

ba ca o învălmăşire de lână violetă în asfinţit

ba ca o coapsă care devine mortală dacă te-apropii şi-o mângâi

ba ca o speranţă care-ţi învăluie creierul cu frumuseţea care-ar putea să fie

ba ca o flotă de milioane de melci macrocefalici

pitiţi în cochiliile lor albe din pânză scorţoasă de velă

ba ca destinul care scoate limba la noi şi râde în hohote.

 

Intră tăcut în el. Se aude doar

pulsul ciocanului în blana de lemn

meşterind norul în libertatea lui absolută

– pretextul profund al cerului.

Se strecoară printre nervurile complicate

decis să extragă chirurgical norul din trunchiul copacului.

 

Ochiul văzduhului se face din ce în ce mai albastru

acoperind gâlceava lumii cu volute de linişte cosmică

aidoma celei încarcerate într-un safir.

 

Încet, aşa, în patria lui care musteşte de libertate,

fanta de lumină a infinitului decupată în tei

face Albastrul să fie şi mai albastru.

Apoi se trage doi trei paşi înapoi.

 

Şi-n vreme ce zilele trec plutind pe sub trupul lui

ca o umbră de nor

el rămâne drept într-un uter prea strâmt

între şuviţe de neant. Totuşi grăieşte:

Eu am vrut să fac norul acela din lemn

şi ceva picături care să ude pământul.

Dar, dacă-i musai c-a ieşit Făt Frumos,

e bine şi-aşa.

Patria mea nu poate fi altă lume

decât ţara unde norii-s perfecţi.

 

https://www.facebook.com/centruldeculturageorgeapostubacau/videos/1956693444581440/

 

 

 

 

BĂIEŢAŞI LA CAFENEA

 

(Sâmbătă, ora 10.30, la o cafenea pe strada Iernii, în Bacău)

 

 

– Bă, am ars-o tari di tăt, să-mi bag pula. Numa-n douî suti-am ţânut-o. Di la Bacău la Constanţa, am făcut două ori şi patruzăci.

– Da ci ti grăbeai aşa?

– Aveam o dumă acoloşa. O mii şinşi suti di euro, ti gioci? Da i-am dat în buză lu gagica di-o luat-o draşii. Bă, era drumu liber, blanî, şî cu halogenili sî vedi la un kilometru. Ştii cum mergi? Ca racheta. Şî mi-o consumat şasî la sutî, cî i-am făcut calculu. Şasî la sutî, îţ dai seama?

– Da înseamnî că ai maşină bunî.

– Bunî? Gagicî, bă frairi, nu maşânî. Bă, o iubesc să-mi bag pula. Ioti icia ci bord ari. Cu gipies di cela şmecher, îţ aratî şî copacii di pi margini. Uiti-aicia, că am pozi pi telefon. A, ci zâci?

– Da, i tari, frati, sî fiu a dracului.

– Ci tari, bă, beton, sî-mi bag pula. Bă, da cel mai tari-o fost la Focşani. La intersecţia ceia, când ieşi din Focşani. I-o pus semafor acuma, da io nu ştiam ş-am trecut aţî. Ş-un bou cu-n Logan vinea dinspri oraş şî io nu ştiam că el era pi verdi, cî n-am văzut semaforu. Şî l-am şters di s-o cîcat pi el.

– Da cine-avea prioritate?

– Bă, tu n-auz? El avea.

– Şi?

– Sî, m-am dat jos oleacî mai încolo, cela era câcat tot pi el. I-am zâs: ci-i frati? Aşa-i în trafic. S-întâmplî. Ai ceva bulealî? Păi, cî câr, câ mâr. Ci, bulangiuli, ai pretenţii pentru-o zgârieturî? Da portierili era ca conservili mototoliti. Ia di icea o sutî di lei şi du-ti-pula mea, cî mă grăbesc. Ş-am tăiet-o.

Şi-ţ zâc, frati, numa-n douî suti am ţânut-o, sî mor io.

– Da o cam arzi, prietini, nu ţi frică că te găbjesc poliţaii?

– Bă, îţ spun în trei puncti. Unu, când mă grăbesc, îs ca satelitu, cu viteza maximă. Doi: gagica tragi la mega, cât îi dau, atâta ia. Şî trei, cel mai important, am sângi-n pulî, bă. Di caralii, mă doari-n pulî. Li fac ca lu ceala di la Focşani: ia bă o sudilei şî du-ti-n pula mea…

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

 

(La masa celor doi, mai apar doi aidoma, ochelari de soare, blugi ferfeniţă, tenişi, ţigări electronice. Se pupă toţi, băi, parcî eşti englez, când ai vinit, da voi ci faciţ bulangiilor, câ nu v-am văzut di doi ani, etc.)

– Barosani, da ia zi, îi dă englejii pi români afarî?

– E, câcat, n-are ei treabâ cu noi. Nici cu ţâganii, nici cu negrii. Io vă spun, evreii tre sî sî muti din Anglia, cî-i belea.

– Da di ci zâci tu asta?

– Păi zâc, c-am vinit ieri di la Londra şî ştiu.

– Chestia cu Brexitu?

– Ei, câcat, le-o expirat contractu. C-o avut contract cu englejii pi-o mii de ani şî s-o expirat.

– Ci contract?

– Voi nu ştiţi, cî n-aveţ di undi. Bă, o fost un regi, Georgi, şi el i-o chemat acu o mii di ani pe evrei în Anglia. Li-o zîs, băi giuişilor, voi sunteţi diştepti, vă dau icişa pi bordu Tamisii loc, vă faciţi casi, birouri, ci vreţ, da vă ocupaţ di piraţi.

– Păi da, cî la ora aia era piraţii-n floari. Furau, sî-mi bag pula, pin toatî lumea, pi mări şi oceani, adicî,  şî vineau sî petreacî la Londra.

– Taci, bă, sî mor io, nu-l întrerupi pi Bogdan cî ştii el mai bini.

– Aşa, Şî, voi li daţ împrumut cî când pleacă la piraterie, are nevoi dî parali sî facî plinu la corăbii. Şi li zîciţi: bă piraţ, aveţ nevoii di mangoţi? Ia d-icea o sutî di liri, da când ti-ntorci, îmi dai şinci suti. Olrait?

– Aşa le-o zâs regili la evrei? I-o-nvăţat bini. Şmecher regili.

– Da, jaf penal cu legea-n mânî. Ş-o făcut contract cu ei pe-o mii di ani. Din alea şinşi suti cât li lua evreii la piraţi, douî suti intra în buzunaru Angliei.

– Păi de-aia-s aşa bogaţi.

– Ci vorbeşti, bă!

– Îs bogaţi, dă-i dracu. Numa ci autostrăzi au, sî fiu a dracului. Sticlî. Nu li trebi lor Europî.

– Da, ş-acu, s-o-mplinit mia di ani şi tre sî-şi ia catrafusâli şi să pleci.

– Buuuun. Şi undi sî duci? Ti pomeni câ vini-n România, dă doamni.

– Taci bă bouli. Ci sâ fac-aicea? Sî deie faliment în şasî luni?

– Bă da proşti ma sunteţ, să-mi bag pula. Undi pleacî? La Berlin.

– Haidi bă, cî io nu cred cî lasî ei ci au ei Anglia pentru Germania.

– Bă, n-auzi? Da ci ari Germania? Nu-i tot ţarî? O-nceput sî demontezî şi clădirea ceia ca un ou ş-o mută la nemţi, bucatî cu bucatî. Bănci, casi, bani, tăt îşi ia. Le-o dat Merkel teren.

– Mari noroc mai are şî nemţî ăştia. Asta li mai lipsea. Să vinî şi evreii engleji tot la ei.

– Ai dracu nemţi!

GRĂDINA CU VISE SE EXTINDE

A debutat, la Centrul de Cultură „George Apostu”, Programul de Rezidenţe Artistice de Sculptură „Albastru”, manifestare inclusă în programul european «Drumurile culorii albastru prin Europa», din Programul Erasmus, care se va derula în trei sesiuni anuale. Finanţat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, programul ambiţionează crearea unui nou fond artistic care va mobila un nou spaţiu expoziţional sui-generis, într-o incintă acoperită a Centrului.

Este o continuare a taberelor de creaţie iniţiate în anii 90, (după un hiatus de aproape două decenii) în urma cărora a fost creat un spaţiu magic, unic în Bacău şi în ţară, populat cu lucrări de artă monumentală, denumit simplu, Grădina cu statui.

La această primă serie, au fost invitaţi să-şi elaboreze creaţiile trei sculptori care-şi vor modela efectiv ideile la faţa locului, în lemn. Românul Maxim Dumitraş, sârbul Nedim Hadziahmetovic şi bulgarul Krasimir Metodiev, artişti de notorietate în lumea artelor vizuale, au început, încă din prima zi a prezenţei lor în Bacău, lupta cu trunchiurile masive de stejar, paltin, cireş sau tei care aşteptau, de aproape douăzeci  de ani, formele care-i vor consacra peste timp drept opere de artă.

La conferinţa de presă care a avut loc joi, 6 iulie, artiştii şi-au mărturisit crezurile artistice şi au dezvăluit ideile proiectelor care vor îmbogăţi comoara artistică a patrimoniului deja existent al Centrului şi al

Lucrare de Maxim Dumitraș

Bacăului.

 

Maxim Dumitraş – care este şi curatorul întregului Program – are de gând să materializeze conceptul de “Nor” şi să scoată din lemn trei expresii abstractizate ale transcendenţei teluricului spre infinitul albastrului celest. I-am urmărit fascinantele mişcări ale lamei fierăstrăului mecanic cu care decupa cu precizie de bisturiu, într-un vălătuc de vreo 70 de kilograme de stejar, o fereastră prin care să curgă seninul.  

Operă de Nedim Hadziahmetovic

Nedim Hadziahmetovic, sculptor îndrăgostit de reprezentările stilului sculptural antic, adaptat gustului epocii contemporane, şi prezent cu lucrări monumentale de for public în numeroase ţări, intenţionează să materializeze dintr-un impresionant trunchi de paltin relaţia dintre fiinţa umană şi albastrul cerului. Ştie cum trebuie să arate operele sale la finalul celor 21 de zile ale sejurului băcăuan, dar, spune, şi suntem de acord cu el că, în procesul creaţiei, inspiraţia de moment decide forma ideală a obiectului artistic. L-am spionat şi pe Nedim, dăltuind meticulos şi delicat – în contradicţie cu silueta lui masivă de lumberjack – într-un trunchi masiv, cu toporişca şi cu dalta, forme deocamdată nedesluşite pentru un neofit.

Tânărul Krasimir Metodiev va lăsa moştenire Bacău

Lucrare de Krasimir Metodiev

lui trei lucrări inspirate din nat

 

ură care vor figura originea terestră a gândului spre nemărginire şi visul omului spre actul creaţiei. A cerut dălţi de fier pentru despicat trunchiuri de arbori şi baros, semn că e pus pe fapte mari.

 

Cei trei artişti vă aşteaptă la Centrul de Cultură „George Apostu” să vedeţi cum se nasc operele de artă. E gratis şi captivant. Acum, sunt multe aşchii, mult rumeguş şi multă transpiraţie în Grădina cu statui din Bacău, dar, în ziua de 21 iulie, veţi avea revelaţia albastrului ideal, cel care ne îndeamnă la zbor. Adică, la vis, la meditaţie, la emoţie, la creaţie, la nemurire.

La artă.

 

 

   

 

 

 

 

DOMNUL A

    Oraşul devine foarte tăcut când domnul A

se plimbă pe străzile lui.  

O reculegere apasă inert pe acoperişuri,

pe blocurile izolate termic ca un nămete apocaliptic. 

Ciorile îşi sugrumă croncănitul isteric

iar copiiincetează brusc hărmălaia.

 

Timpul încremeneşte cu un genunchi îndoit

pe trotuarele lumii,

Ca-ntr-un proiect neterminat.

 

Avioane plutesc cât pot ele de sus

şi dacă n-ar lăsa urma aceea

ca dâra pe calc a unui rotring alb,

ai zice că s-a instituit interdicţie la Zbor prin Europa.

 

Cam asta e atmosfera la noi

când domnul A iese din blocul lui,

cu praful de stele sclipindu-i pe mâini

şi face un semn aproape imperceptibil

spre un anumit geam termopan de vizavi, 

prevăzut cândva cu doi ochi albaştri.

Apoi, pleacă la o mică şuetă cu balcoanele,

grădinile şi scuarurile

ce urmează să sară de pe planşeta lui

direct în mijlocul vieţii cu patru dimensiuni.

 

Cetăţenii nici nu-l salută, să nu-i tulbure actul creaţiei.

Îl privesc strecurându-se printre axele iubirilor lui secrete,

cu privirea aţintită-ntr-un punct spre niciunde,

căutând perfecţiunea unghiului drept în lumea românească,

încă jenant de strâmbă,

unde numai el percepe proporţia de diamant

care face oraşul compatibil cu visele noastre.

 

Nimeni nu ştie cum scoate din praful timpului

case şi intersecţii şi poduri

pentru viitoarele zâmbete de copil

Şi pentru lacrimi de despărţire.

 

Cei care au privilegiul să-l vadă,

doar îşi şoptesc între ei:

lăsaţi-l într-ale lui când se plimbă.

E de-al nostru, e Domnul A, arhitectul,

singurul care cunoaşte

măsura vremurilor în spaţiul orizontal.

Şi chiar acum, ieşit din atelierul lui, 

sparge cercul plat, monoton, al rutinei

cu o verticală spre miezul secolului următor…

Alt vis, alte speranţe, altă amânare.

 

Domnul A cunoaşte toate secretele urbei,

ştie pe unde curg apele subterane ale dragostei,

temperatura granitului de care ne lipim tălpile vara,

spirala inversată a timpului,

reflexia ritmată a lunii în ferestre,

pulsul inimilor, respiraţia plantelor şi animalelor.

Inteligenţa unui sărut cu multe etaje…

 

În nopţile lui nedormite

modelează oţelul şi sticla

croind alte repere destinului urban, 

în subtila relaţie dintre un acoperiş în trei ape

şi o partitură romantică de amor.

Mintea lui extrage nuanţa vitală din cenuşiul betonului,

prefăcându-l în spaţii magice unde poţi respira

oxigenul zilei de mâine.

Totul în echilibru stabil.

 

Totul în echilibru stabil şi durabil.

Când păşeşte încovoiat sub poveri nevăzute,

Domnul A este mereu năpădit de muchii şi de volute.

 

Pe linia melodică a unei frecvenţe captată din cosmos,

aura sa împrăştie o lumină stranie, în unghiuri

care refac armonia liniilor de perspectivă,

din periferii până la barieră şi până dincolo de orizont,

întocmai fiinţelor umane aflate în sărbătoare.

 

Şi, pentru că de la el începe totul,

i s-a spus Domnul A

 

Într-un contract cu natura, domnul A

se frământă cum să aşeze mai bine liniile

aleilor pentru îndrăgostiţi

şi calculează atent raza anilor pentru cercurile din tulpina arborilor abia răsăriţi prietenos în alveolele de pe marginea străzii, pe diagonalele urbei.

 

Rolul domnului A pe Pământ este să pună în operă

cuvântul Acasă în echilibru stabil şi durabil.

El ştie că unde trăieşti, unde-nveţi să iubeşti,

Unde faci copii, unde-ţi bei cafeaua de dimineaţă,

acolo-i Acasă.

 

Nu oricine poate juca rolul domnului A

căci moda se schimbă, muzica se schimbă,

lumea se schimbă mereu şi mereu.

 

De aceea un prost nu poate juca rolul Domnului A

chiar dacă ştie şi el pe de rost ce înseamnă

taxe, mizerie, conducători idioţi, isteria mult prea fericiţilor, slujba, televizorul cât un perete, doamnele-ajută,

familia, impozitul pe maşină, fatalitatea românilor

şi defectele lor,

factura la gaze, amanta care-l înşeală, România frunzei şi România oaie,

sănătatea, colesterolul, dentistul, mâncarea cu euri, corupţia,

gropile din şosea, purcelul carpatin, serbările primăriei,

poeţii cu prea  multe cărţi, stresul traversării oraşului prin mocirla politicii.

 

Deşi trăieşte ca şi Domnul A în ţara care nu face                                                     niciun centimetru de autostradă din cauza unei familii de lilieci,

prostul

nu poate fi arhitect.

 

Problema cea mai presantă a Domnului A

este că vine o vreme când va pleca Dincolo

şi de pe-acum lucrează la plan-detaliul care contează:

ce lasă în urmă Aici pentru Atunci,

conştient că nu va trăi într-o ţară normală, în următorii zece ani.

 

Domnul A vrea să lase în urmă un oraş al tuturor,

într-un gigantic proiect tutelar

despre fericirea umană în comparaţie cu cea vegetală,

Restul e BLOWIN IN THE WIND.

 Mult curaj îţi trebuie ca să trăieşti,

dar cu Domnul A

se întâmplă şi astăzi o nouă iubire.

El trasează mereu un nou cap de perspectivă

pentru marele bulevard al speranţei:

 

TIMPUL – cu un genunchi îndoit pe trotuarele lumii,

 

a patra dimensiune a Spaţiului omenesc.

 

Stabil şi durabil.

 

 

CU DOMNUL REPORTAJ, ÎNTR-O SEARĂ DE MAI

Am fost onorat să dau curs invitaţiei de a prezenta o carte care mi-a mers la suflet şi pe autorul ei, Viorel Ilişoi, recunoscut de o întreagă generaţie de jurnalişti drept “Domnul Reportaj”. Asta s-a întâmplat în Bacău, într-o sâmbătă, la Clubul cultural Decebal. Cum nu am pretenţii de critic literar, n-am făcut o recenzie. Nu eram acolo, cei vreo 70 – 80 de oameni, ca să ne plictisim. Aşa că n-am vorbit despre talentul de povestitor remarcabil al autorului, despre stilul care i-a adus atâtea premii şi laude, despre felul în care îşi face documentarea. Cine vrea să ştie toate astea, le află în generoasa, docta şi aplicata prefaţă semnată de prof. Univ. dr. Maria Barna.

Pentru că reportajele lui depăşesc limitele presei de investigaţie şi sunt, de fapt, proză scurtă de cea mai bună calitate literară, nu m-am apucat să povestesc vreo întâmplare cuprinsă în acest volum. Ca să nu stric plăcerea de a descoperi harul acestui moldovean ubicuu. Şi ca să las onorabilul public să-l descopere, camuflat într-o lume care este chiar a noastră, cu cotloane mai puţin vizibile cărora nu le acordăm mare atenţie.Totuşi, mi-am dorit să dezvălui câteva gânduri pe care le-am notat în timp ce parcurgeam cele 413 pagini ale volumului, doar aşa ca să stârnesc şi mai mult interesul pentru “Cele mai frumoase reportaje”.
Viorel Ilişoi are o rarisimă calitate, pe cale de dispariţie în presa românească, şi anume, curajul de a releva adevărul din oceanul de minciuni şi prejudecăţi emanate de mass media contemporană, şi de a scoate senzaţionalul din banal. Şi o face cu farmec, cu delicateţe, cu poezie şi umor, cu autoironie. Dar, mai ales, cu o iubire incandescentă pentru fiinţa umană.
Numai el ştie cum, ne face empatici cu gunoierii, cu taxatorii, cu ţiganii, cu oligofrenii, cu obezii, cu ţăranii din sate neştiute, cu ologii, cu puşcăriaşii, cu oameni care ne sunt contemporani. El nu construieşte destine.
Pur şi simplu, fără emfază, fără patetisme, fără lamentaţii lacrimogene, Viorel Ilişoi, un om crestat de răni, dar în viaţă, se amestecă printre nerăsfăţaţii soartei şi salvează pentru posteritate eternitatea zilei de azi. Firescul actului narativ îţi dă senzaţia că urmează un reportaj chiar cu numele tău.
Fiecare pasaj e o bijuterie epică pe care-ţi doreşti s-o porţi la reverul mantiei tale de vise, o lecţie de viaţă care-ţi răscoleşte amintiri pe care nici nu ştiai că le ai şi pe care o primeşti cu zâmbet pentru duioşia ce musteşte printre rânduri sau cu umbra unei tristeţi consimţite în faţa limitelor şi slăbiciunilor umane.

Poveştile lui sunt alcătuite din imagini în mişcare. Fiecare dintre ele poate fi uşor transformată într-un scenariu de film de acţiune, cu eroi pe care ţi i-ai dori alături pentru că respiră, se bucură, suferă şi iubesc sau urăsc aidoma ţie, în acelaşi iad cotidian ca şi tine.

Un iad care dispare odată cu începutul poveştii. Şi, când o să citiţi Amor, amor într-un picior din Viaţa şi ambiţiile ologului Vasile, mort şi reînviat

sau Omul care i-a făcut pe criminali să plângă, sau Rinichiul, inima asta împuțită sau Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi, o să vă daţi seama cum face Ilişoi nevăzut infernul înconjurător când începe să povestească.

Dar iată-l pe autor, în carne şi oase, printre noi. Mi-a mărturisit că nu i-ar plăcea o întâlnire la care un tip cu ochelari şi cu pretenţii de analist literar să ţină un monolog admirativ. Dimpotrivă, e gata să-şi dezvăluie avatarurile prin care a trecut ca să răspundă azi onor publicului în calitate de redutabil referent al condiţiei umane.

Aşa că, pe el, pe Domnul Reportaj! Pe el, cu întrebări!

Cum publicul, dintr-o firească sfioşenie respectuoasă, nu părea dispus să intre într-un dialog consistent cu Domnul Reportaj, am cerut permisiunea să adresez eu 13 întrebări curioase lui Viorel Ilişoi. S-a închegat o discuţie vie şi spumoasă care semăna atât de bine cu un interviu, încât autorele a întrebat, la un moment dat, când intră calupul de publicitate.

  1. Cum ai ajuns aici?
  2. Cum ţi-ar plăcea să te descrie prietenii?
  3. Care este calitatea ta forte?
  4. Ce admiri?
  5. Ce ţi-ar plăcea să înveţi să faci la vârsta asta?
  6. De ce ţi-e frică?
  7. Dac-ai putea să-ţi schimbi destinul, ce ai fi?
  8. Care a fost cel mai neplăcut moment prin care ai trecut?
  9. Dac-ar fi să păstrezi un singur lucru, care ar fi acela?
  10. Ce scriitori băcăuani cunoşti?
  11. Ce-ai face mai întâi dac-ai fi preşedintele ţării?
  12. Fă un top de trei cărţi care te-au marcat.
  13. Ce aştepţi de la viaţă?

La finalul dialogului nostru, Viorel Ilişoi a recitat un poem minunat, apărut de curând, într-un grupaj poetic de debut, în revista VITRALIU a Centrului de Cultură George Apostu. Apoi, am empatizat la Villa Borghese, unde prietenul Talal ne-a omenit cu berbecuţ la ceaun şi taboulet. Acolo era o petrecere unde dansau ca nişte adieri parfumate câteva femei frumoase de peste Prut. Am băut (Viorel, apă!) un vin excelent (eu şi Talal) şi am fumat (eu) cam mult.

Totul fost minunat şi nimic nu m-a durut.   

O amintire cu Nichita Stănescu

Îți amintești, Dorel Andrieș, cârciuma aia,

Pufoaica Ruptă i se spunea în oraș,

unde noi beam otrava numită Trocadero, un fel de lichior

făcut din cremă de ghete și sodă caustică?

Așa gust avea și așa ne lăsa după o beție:

negri și arși, descompuși, numai cu suflarea tinereții în noi.

Fugeam de la ore, prietene, și ne făceam pulbere.

Turnam băutură în noi ca să se ridice deasupra, ca uleiul,

toate visele noastre de poeți în devenire.

Eram îndrăgostiți de Nichita Stănescu.

Știam totul despre el. Era zeul nostru, lui ne închinam.

Scriam ca el, îl imitam fără rușine, ba chiar cu entuziasm.

Odată mi-ai citit o poezie de-a lui și ni s-a părut așa de frumoasă

că ne-am pus amândoi în genunchi, față în față,

frunte lipită de frunte, și am plâns de emoție

recitind-o pe rând, iar și iar, chiar acolo, în centru.

Și la băut tot cu Nichita voiam să semănăm,

de aceea turnam porcăriile alea în noi,

ca să ne facem ficații flenduri

și să murim pe la 50 de ani, sublim,

cu cartea în mâini și cu sticla la picior.

Geniali și trimbulinzi voiam să fim.

Și poate chiar eram.

Îți amintești, prietene? Cum beam noi și citeam poezii,

într-o zi, la masa noastră a venit și Dănuș Luca,

zis Malacul, care habar n-avea de poezie, nu trăia

nimic din delirul nostru liric, de fanatici.

A stat Dănuș două ore și s-a uitat la noi cum vorbeam

cu înflăcărare despre poetul frumos ca umbra unei idei.

Ar fi vrut să spună și el ceva, căci fiorul intrase cumva și într-însul

cum intră sunetul în toaca de lemn, care altminteri

n-ar avea nimic de spus așa, ca lemn pur și simplu.

Voia, dar nu era în stare. El și poezia se refuzau reciproc.

Și atunci, la capătul celor două ore de rușinată ascultare,

neștiind vreun vers sau vreo întâmplare din viața poetului,

Dănuș al nostru s-a ridicat și a strigat tare,

de s-au întors toți bețivii de la Pufoiaca spre noi,

cu buzele umede, cu paharele tremurându-le în mâinile

lustruite de mângâierea zilnică a sticlei, a zis:

‒ Băi, ce pușca mea tot vorbiți atâta de Nichita Stănescu,

doar gura e de voi și nu faceți nimic,

nimic nu faceți pentru marele poet!

Uite, a strigat Dănuș ridicându-se de la masa de tablă,

eu îmi rup cămașa pentru el, căcănarilor!

Și și-a rupt cămașa cea albă, au sărit nasturii, unul direct

la mine-n pahar, altul pe masă, ceilalți pe jos, prin Pufoaica.

A rămas la bustul gol, frumos ca un efeb, căci Dănuș

făcea karate. Se ungea cu cremă pe corp și cu ulei pe păr,

și-l dădea pe spate, ca Eminescu. Eracel mai frumos dintre noi, avea și gagici.

‒ Bravo, bravo, ai strigat tu ‒ ți-aminteștești? ‒

asta-nseamnă să-l iubești cu adevărat pe Nichita!

La care Dănuș, încurajat de aprecierea ta sinceră,

s-a bătut cu pumnii în piept ca Tarzan după o luptă

și a strigat tare, să-l audă toți bețivii ăia inculți,

iar vocea lui s-a dus și mai departe, până la cer:

‒ Să-mi bag piciorul dacă nu fac acum 50 de flotări pentru poet!

S-a încordat ca un arc și, ca să-și facă curaj,

și-a tras întâi vreo 20 de cărți în cap cu „Albumul memorial“

cărțoiul ăla de peste 400 de pagini despre Nichita,

apărut la Viața Românească după moartea lui,

pe care noi îl citeam și plângeam, căci ne intra ca alcoolul în creieri

și totul devenea foarte albastru și trist pentru noi,

atât de albastru și de trist, încât țâșneau

poeme albastre și triste din noi, parc-ar fi fost

scrise de Nichita Stănescu ‒ în viață fiind și beat mangă.

Apoi Dănuș s-a aruncat la pământ și a băgat

50 de flotări, frate, fără oprire, pe număratelea,

de-au rămas toți bețivii cu gura căscată, le curgeau

balele în pahare. Și niciunul n-a îndrăznit să rupă

cu vreo șoaptă momentul solemn când Dănuș

s-a ridicat gâfâind, cu sângele ieșindu-i

prin pori de atâta efort, de la flotările alea.

Mi-a băut paharul din față, cu nasture cu tot, și pentru

că nu era destul ce făcuse pentru poet, și-a mai tras

vreo zece cărțoaie în cap, trosc! trosc!, și după aceea

a izbucnit Dănuș al nostru în plâns. Mai mai ții minte?

Plângea de-i clocoteau pătrățelele de pe abdomen și pectoralii

lucrați la karate, clandestin, într-un garaj de pe la Păcii.

Plângând a plecat, în pielea goală, cu palmele și cu pieptul

murdare de la seria aia criminală de flotări.

S-a oprit în poarta acelei terase infecte și printre

lacrimi cât a putut de tare a strigat: Nichita

Stănescu e mare poet, mânca-v-aș! Băgați

flotări, dacă îl respectați cât de cât! Măcar una!

Și nimeni, prietene, nimeni dintre acei

drojdieri ce veacul și-l făceau îmbătându-se criță,

n-a băgat o flotare pentru poet, măcar pentru faptul

că fusese și el un bețiv ca și dânșii.

Numai că în loc de ficat îl durea

până la țipăt un cal măiastru.

10 februarie 2017, București. Prozoezie.

Mulţam lui Răzvan Bibire pentru foto!

LUMINĂ DIN LUMINĂ

Dumitru Macovei îşi trăieşte boema într-o casă veche, cu cerdac şi cu grădină verde vara şi albă iarna. Lui Dumitru Macovei puţin îi pasă că-i vecin cu Primăria, dar primarului îi pasă că Primăria Moineşti are gard comun cu un artist care face cunoscută urbea în lume.

Viaţa lui se petrece într-un atelier plin de lumină, foarte curat cu, tablouri peste tot, înşirate pe jos, atârnate pe pereţi sau stivuite pe rastele, aproape de tavan. Dacă n-ar fi petele multicolore de vopsea de pe podeaua de scândură, atelierul lui ar putea fi uşor confundat cu depozitul unui mare muzeu.

Până când vine cu ceştile de cafea, te invită să ocupi loc în mijlocul vieţii lui de artist şi să-i priveşti tablourile de peste tot, printre colecţiile de artă, de obiecte vechi, de artefacte folclorice, scoarţe vechi, un gramofon cu pâlnie de alamă, o casă de bani fanariotă, laviţe înfierate, mobilă veche şi tot felul de antichităţi.

Mă gândesc cum vibrează fibrele intime ale lui Dumitru Macovei când iese în tinda casei lui să se bucure de lumina asfinţitului imperial dinspre coama dealurilor de Vest. Cum eternizează el pe pânză lumina acelei clipe unice în care amurgul trage după el în întuneric trenul verde de la Comăneşti şi încă o noapte cade peste oraş şi peste viaţa lui neştiută…

Omuleţul este un personVERNISAJ DUMITRU MACOVEIaj pitoresc, rar la vorbe.  Preferă să scoată pânze după pânze de pe rafturi şi să le explice lapidar: Balcic, Eforie, Tescani, Sighişoara, Mraconia, cicluri care surprind locurile pe unde a umblat în momente reinventate artistic cu tuşe uneori păstoase, în culori tari, rareori amestecate, alteori cu delicateţea stampelor japoneze, cu accente care subliniază dinamica perspectivei şi individualitatea subiectului.

Într-o izbucnire neaşteptată de curaj comunicaţional, artistul mărturiseşte că are lucrări împrăştiate prin muzee şi colectii particulare din România, Italia, Canada, SUA, Elveţia, Germania, Anglia, Moldova, Ucraina, Franţa. Cu sfiala omului care ar fi vrut să facă mai mult, îl aud spunând aproape în şoaptă că a fost distins cu Premiul national pentru arta sacră acordat de U.A.P. Bucureşti.

Dacă un critic atestat ca Valentin Ciucă se referea la profesionalismul lui Dumitru Macovei în arta culorii, eu am să plusez, fără teamă, şi am să focusez pe arta luminii. Chiar şi la cea mai superficială privire, echilibrul şi armonia tablourilor lui Dumitru Macovei transmit o energie pozitivă, aidoma luminii de primăvară care face mugurii să explodeze.

Modestia nu-i poate ascunde filosofia proprie a creaţiei, care are la bază captarea luminii şi dezvăluirea culorilor din care se alcătuiesc lucrurile şi fiinţele. Iar el are, nu se ştie de unde, vrăjitoria de a scoate lumina la iveală.

  Semnele lui grafice lasă în urmă un soi de bonomie, şi vădeşte disponibilitatea de a aborda cu dezinvoltură stiluri şi curente artistice dintre cele mai diverse, de la pictura bisericească (unde foloseşte o tehnică veche, cu cărbuni din crengi de viţă de vie, var măcinat şi cărămidă pisată) până la hiper-modernism. Maturitatea artistică îi permite să evadeze curajos de la neo-realismul bine temperat al picturii de şevalet, la abordări non-figurative, abstracţioniste, trecând în viteză – doar aşa, ca să-şi demonstreze sieşi că este capabil – prin experimente neo-impresioniste sau cubiste.

Nu are reguli, nu se cramponează în precauții stilistice, nu-şi face mari probleme în armonizarea cromaticii, nu respectă excesiv cutumele proporţiei de aur. El însuşi ar putea crea manuale de protocol estetic şi de proceduri de abordare nonşalantă a subiectelor.

Dumitru Macovei este un meseriaş temperat al candorii. Din unele pânze transpare un aer ghiduş, de umor tipic povestitorilor moldoveni. Nu poţi să nu zâmbeşti privind tablourile din ciclul de Capre, sau cele denumite hâtru Mitza Biciclista, Mitza biciclistă fără Mitza, sau Un pahar în plus, restul au plecat .

Dimpotrivă, portretele şi autoportretele, sunt extrem de serioase. Peronajele au expresii triste, nostalgice, meditative şi sunt surprinse în secunda în care ochii lor emană preocupări interioare halucinante şi transfigurează o anumită teamă pentru următorul tic-tac al vieţii.

La rândul lor, naturile statice şi interioarele lui sunt dominate de o cromatică vie, elaborată printr-o tehnică ce depăşeşte simplul meşteşug instinctual. Armonia culorilor, găsirea celei mai interesante şi mai inedite linii de perspectivă, încadrarea expresivă a subiectului, jocul savant de umbre şi lumini, sunt elementele majore ale profesiunii de credinţă a pictorului.

Laborios şi neobosit, Dumitru Macovei produce imagini cu subiecte şi teme diverse, dar, dintre ele, peisagistica mi se pare domeniul de inspiraţie care-l aranjează cel mai bine. Ciclul realizat la Balcic, cel de pe litoralul românesc, sau tablourile create în tabăra de la Sighişoara sunt de departe cele mai reprezentative pentru creaţia artistului.

El alege din realitate acele fotograme care emană o lumină specială, într-un spectru care dă strălucire unică şi expresivitate elementelor naturale sau citadine. Proporţiile volumetrice, în alternanţă cu o căutată geometrie cromatică sunt intens accentuate de vibraţiile unor tonuri delicate care invită la rememorări fierbinţi. Chiar dacă unele subiecte sunt tratate în manieră naturalistă, academică, tuşele energice nu pot ascunde amprenta modernismului care-i zvâcneşte din pensulă.

Alegerile lui Dumitru Macovei sunt semne de înţelegere profundă a vieţii şi efect al căutărilor şi al frustrărilor sale intestine. Nu-i găsim numele decât rar pe afişele galeriilor de artă, deşi este un pictor de luat în seamă şi are multe de povestit despre lumina din tablourile lui. Omul îşi vede de treaba lui, în adânca şi suverana lui provincie peste care planează incredibilul spirit Dada. Dumitru Macovei priveşte candid fiinţele şi lucrurile din jur, extrage lumina din ele şi o aşează pe pânză cu credinţă şi eleganţă.

El ne învaţă, fără ostentaţie, că modul său atât de personal de a oglindi şi de a imortaliza realitatea ajută memoria lumii să se zămislească în multe feluri, reînnoindu-se mereu şi mereu, ca o altfel de lumină în lumina ochilor fiecărui om care-i priveşte tablourile.

Un fel de dizidenţă: VISÂND O CORABIE

Primele două ediţii ale Festivalului Naţional al Culturii şi Educaţiei Socialiste (1977 şi 1979) s-au desfăşurat sub denumirea “Cântare României”. Propagandiştii au botezat cea mai amplă manifestare ideologică din istoria ţării după titlul celebrului poem în proză al lui Alecu Russo, “Cântarea României” – a cărui primă versiune a fost publicată în numărul unic al revistei „România viitoare”, în 1850, la Paris, cu o Precuvântare semnată de Nicolae Bălcescu. Doar că, activiştii culturali ai propagandei de partid, ca să nu fie acuzaţi că plagiază un transfug la Paris şi, pe deasupra şi cu un nume cosmopolit (auziţi, tovarăşi, Russo, cu doi de s, ăsta nici nu-i român, e rus sub acoperire!) şi-au zis că e cazul să-şi aducă o contribuţie personală şi au eliminat articolul “a”. Cântarea a ajuns “cântare”, pluralul de la substantivul cântar.

Poporul, miştocar de felul lui, adus deseori cu japca pe scenele căminelor culturale, a găsit repede de cuviinţă să ironizeze titulatura “marelui festival” – menit să-l lustruiască pe marele cârmaci – şi, inspirat de lozincile la modă “Patriei mai mult cărbune!” sau “Comunismul – viitorul de aur al Românei!”, oamenii, convocaţi la activităţi culturale de care n-aveau niciun chef,  îi ziceau festivalului “Terezii României”, “Balanţe României”, Cumpene României” sau “Bascule României”. Abia pe la ediţia a treia a festivalului “Cântare României”, activiştii de partid s-au prins că lumea normală la cap ia în batjocură “uriaşa manifestare de forţe creatoare a poporului român”, şi au hotărât să pună capăt bancurilor care circulau prin culise adăugând a-ul la cântare, ca să fie clar că-i vorba despre cântec şi nu despre obiectul cu care se face cântărirea.

Versuri de VM (2)

În aprilie 1983, după o gestaţie de mai bine de un an, apărea sub egida Consiliului Judeţean al Sindicatelor Bacău, o carte de 125 de pagini care conţinea creaţii poetice ale membrilor Cenaclului Artelor de la Casa de cultură “Vasile Alecsandri”.

Elegant pentru acele vremuri, volumul cuprindea un capitol de poezii despre ţară (23 de pagini) şi un generos spaţiu liric în car figurau poeme semnate de Victor Munteanu, Viorel Savin, Ioan Enea Moldovan, Cornel Galben, Ernest Gavrilovici, Dan Gavrilovici, Nicolae Mihail, Dan Nicodim, Silvia Munteanu. (Eu am un grupaj de opt poeme de dragoste şi semnez grafica de copertă.) Extraordinar pentru epoca aceea, nicăieri într-o carte care apărea sub emblema Festivalului “Cântarea României” nu se regăseşte numele “Marelui Cârmaci”.

Am ales împreună cu Petru Cimpoeşu – desemnat să facă selecţia şi prezentarea cărţii – titlul volumului. După îndelungi discuţii şi meditaţii, am optat pentru “Visând o corabie”, (titlul unui poem al Silviei Munteanu, aluzie ironică la sloganul zilei care era “Comunismul, visul de aur al omenirii!”, dar şi la metafora “cârmaciului” care ducea corabia României către un viitor măreţ, scornită de Zaharia Stancu: Mândră corabia, meşter cârmaciul! .

Supervizorii de la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă, Constantin Donea şi Aurica Paşcanu, care dădeau viza pentru ce se edita în Bacău, au sesizat cinismul ironiei: Băi, dracilor, vă mănâncă chielea? Dacă se prind ăştia de la secu, ne ia dracu şi pe noi, şi pe voi!Versuri de VM (1)

Paradoxal, deşi fără niciun mesaj ideologic, fără osanalele închinate lui Nicolae Ceauşescu absolut obligatorii la ora aceea pentru orice text tipărit, cartea a trecut de orice cenzură, a apărut în 3 000 de exemplare, a fost distribuită gratuit în biblioteci şi prin şcoli şi, dac-ar fi reeditată, ar fi un câştig pentru istoria literară a Bacăului.

 

EU ROMÂNIA

tricolornu contează că scrie la pagina-ntîia că sunt pe primul loc

la toate testele pentru bătăliile lumii

pentru cucerirea frumoaselor femei şi a neantului

pentru creşterea celor mai puternici fii

sau la concursurile de inteligenţă şi îndemânare

realitatea e alta când prima pasăre îşi ia zborul

speriată de leneşa explozie a sângelui de românia

când frumoasele fete şi frumoşii bărbaţi

cei mai deştepţi şi mai puternici copii ai inimii mele

se duc aiurea ca şi când n-ar fi fost românia

şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant

 

mai ales noaptea când sunt adâncit în românia mea

văd unduind viruşi stupizi pe ecran pe linoleum

în păduri şi câmpii în computer în tramvaiele goale

în ceaşca de cafea în rugina locomotivelor

din inerţie împinse la vale de vagoanele goale

 

dimineaţa la prânz şi seara mă doare că românia

se mişcă în jocul de gleznă al continentului

cu privirea ei de animal rănit care se târăşte mut

să-şi dea sfârşitul la uşa stăpânului

pe care atât de mult dedemult l-a iubit

 

de aceea eu cer ţigara din urmă şi în lumina luceafărului

fumul creează efectul de tricolor

efectul placebo pentru dezamăgire

să las măcar adâncă şi mirositoare urmă de om

privind oblic spre nori

definitiv condamnat la românia mea

atât de aproape de dureroasa tragere pe roata istoriei

când urmează să i se presare pe răni sarea din fundul munţilor ei

iar lamentaţia e drog pentru prevenirea uitării

 

în războiul cu mine se-ntâmplă lucruri teribile noaptea

când sunt adâncit în românia mea care naufragiază

cu o pungă pe faţă în genunea zilei de mâine

şi casa mea se scufundă în fosa cea mai adâncă

trasă-n uitare de greutatea fabuloasei comori românia

  

  

caut înţelesuri nebănuite în această sinucidere

aşteptând fără teamă pe calea romanului

să se oprească inima mea

până să se consume lumina

din secţia de neurologie politică românia

Şi strivesc ţigara de adio

 

numai că îngerul meu păzitor deodată zice Nu

nu acum Nu N-ai să mori înainte să mărturiseşti tuturor

de ce rana din ochii tăi românia nu se mai vindecă

de ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă

de ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia

sângerează mereu sânge de românia

CARMEN – O PATĂ DE MOV

Vineri, m-a dus Geo Popa cu o Alfa Romeo abia scoasă din service, la Moineşti, la vernisajul unei expoziţii cu tablouri scornite de Carmen Poenaru. Pe serpentinele de la Scorţeni, m-am declarat plictisit de avalanşa de abstract care domină arta contemporană, acoperind orice urmă de gând normal despre viziunea artistică. Domle, de la Jackson Pollock încoace, care mai de care artist plastician se trezeşte că pictura figurativă, – aia prin care artistul transfigurează realitatea, arătându-ne-o aşa cum o vede el, prin prisma educaţiei şi a visului său, în peisaje, portret, naturi statice sau grafică, cu tuşe de penel sau pensulă sau poantilism sau chiar cu unghiile lui – e un mare nimic, un rahat depăşit de gustul epocii. Am fost amândoi de acord că abstractizarea ficţională, non-figurativul, post şi hiper-modernismul nu sunt decât rezultatul întâmplării, similare cu gestul inconştient al maimuţei care, având la îndemână culori şi pensulă, mâzgăleşte aşa-zise tablouri. Cuvântul snobism s-a auzit de câteva ori în discuţia noastră, apăsat, cu obstinaţie. Simple păreri, chestiuni de gust, care, din eleganţă, nu se discută.

 

În nou-nouţa galerie, impecabil modernizată, a Centrului Cultural Lira din Moineşti, ne-am amestecat cu o lume bună şi multă care îşi clătea cu bucurie ochii obosiţi de cenuşiul zilei de noiembrie cu spectrul solar împrăştiat pe pereţii albi, în armoniile lui complementare, rareori văzute în oraşul lui Tzara.

Evenimentul plastic prilejuit de vernisajul expoziţiei de pictură Rezonanţa culorii semnată de Carmen Poenaru, mi-a dat senzaţia că mă aflu într-un spaţiu destinat revelaţiei: de pe simeze, din tablouri de dimensiuni generoase, izbucneşte lumina cu toate culorile ei, întrepătrunse ca într-un captivant şi excitant joc al dragostei.

După ce a experimentat cu fervoare şi curaj diferite domenii ale artei utilitare – fashion design, mobila pictată, icoana pe sticlă, plastica decorativă – artista abordează într-un personal spectru poetico-filosofic, subiecte dintr-o tematică proprie, ilustrate printr-o juxtapunere de tonuri armonice, în savante ritmuri secvenţiale.

Amurguri, grădini exotice, lagune, veri fierbinţi, ritmuri, rezonanţe şi reflexii sunt câteva din zonele pe care artista le explorează în expoziţia Rezonanţa culorii (reiterată de la Complexul Muzeal Iulian Antonescu, instituţie care a finanţat şi elegantul album al expoziţiei), invitând privitorul să-i descopere duioşia şi revolta, tandreţea şi energia. Atingerea pensulei de pânză, în aparenţă rebelă, în profunzime tandră, capătă corporalitate şi rafinament, dând la iveală nuanţe insolite care dezvăluie un spirit descătuşat de convenţii şi conformisme. Imaginile abundă în mişcări nervoase, controlate de un afect pe care-l poţi bănui puternic, capabil să combine poetic nuanţe nocive cu dulci miresme conceptuale, în care sensibilitatea sparge proteic canoanele clasice. 

De obicei, pictorul preferă să asculte părerile altora despre creaţia lui. Dar, Carmen nu e o simplă zugrăviţă care lasă în urmă semne cromatice, ea are o proprie filosofie a creaţiei pe care o exprimă şi verbal, cu noşalanţă, convingere şi pasiune, ajutându-te să înţelegi logica rezonanţei culorilor care invadează pânza tablourilor. Aşa că, a vorbit, iar speech-ul ei a fost pe înţelesul tuturor, explicând şi pentru neofiţi mecanismele care declaşează în om nevoia de frumos. A fost un altfel de vernisaj, lipsit de discursuri conformiste preţioase, de volute lingvistice pentru care trebuie să faci apel la dicţionar. Ad hoc invitat la cuvânt, profesorul moineştean Ion Văsâi, el însuşi pictor, a subliniat, amical, spiritul liber al artistei şi forţa cu care seduce ea, prin culoare, ochiul privitorului.

      La final, într-un gest firesc de gazdă îndatoritoare, inginerul Ilie Viorel, edilul Moineştiului, a oferit artistei cinci trandafiri, ireal de mari şi de albi, şi a rostit o frază de mulţumire: Poate ar fi trebuit să fie roşii, în semn de preţuire, dar sunt albi, pentru că albul cuprinde toate culorile universului.

       Scenariile de lumină născocite de Carmen au o constantă: mirosul discret de lavandă care umple galeria. Izvorât din misteroasa şi senzuala pată de mov, nelipsită de pe nicio pânză.