UZINA DE ARTĂ

IMG_7805

uzina

Read More

CUM SĂ SCAPI DE RIDURI CU DADA

 

Deviza “Nimeni nu scapă de DADA”, sub care s-au desfăşurat manifestările culturale de la
Moineşti, prilejuite de aniversarea a 100 de ani de la inventarea dadaismului,
este expresia aleasă să sublinieze impactul mişcării întemeiate la Zurich de Tristan Tzara
alături de Hans Arp şi Hugo Ball, prin care tânărul nonconformist român a întemeiat, în 1916,
 mişcarea care va răsturna definitiv supunerea formală în artă, la Cabaretul Voltaire.
În spaţiul deloc convenţional al acestuia, avea să se desfășoare ceea ce s-a numit “dadaism”,
cea mai importantă mișcare de avangardă din epoca modernă a Europei.
Cel puţin lăudabilă, dacă nu excepţională, este ambiţia municipalităţii moineştene
de a-şi asuma sarcina să adune sub auspiciile curentului avangardist, într-o a cincea ediţie,
o sumă de creatori de artă şi de oameni de cultură care să ilustreze şi să construiască
noi teorii privitoare la greutatea moştenirii cu care Tristan Tzara, fiu al localităţii, şi-a înzestrat concitatidinii,  şi să construiască din asta un brand incontestabil.
În cele trei zile ale manifestării  - 14, 15 şi 16 aprilie 2016 - organizatorii au invitat publicul
la un adevărat maraton de evenimente culturale care au avut drept protagonişti o serie
de artişti plasticieni, actori, elevi, regizori şi scriitori, într-un program complex de expuneri,
spectacole, şi vernisaje, desfăşurate sub semnul marii revoluţii DADA.
Aproape ploua peste dealurile Osoiu şi Măgura (care încă mustesc de petrol), peste
Parcul cu pini, peste esplanada din centrul oraşului bordurată elegant cu marmură
şi peste piaţa civică populată cu foarfeci şi şerpi de cuvinte colorate,
când prodigiosul artist vizual, ieşeanul Dragoş Pătraşcu, şi-a etalat la moderna Bibliotecă a oraşului o fabuloasă expoziţie,

sub genericul “Dada Land”Structura volumetrică a exponatelor impresionează prin conotaţiile

magice pe care autorul le atribuie, într-o vervă scânteietoare, instrumentelor muzicale
în combinaţie plastică cu obiecte comune, ready-madeCorporalitatea lor creează un univers

vizual absolut memorabil. Vernisată de colegul de şcoală al artistului, profesorul Ion Văsâi,

în prezenţa inimosului primar de Moineşti, Viorel Ilie, precum  şi a unui numeros public,
expoziţia rămâne un reper valoric remarcabil în seria simpozioanelor  
“Tristan Tzara şi cultura Dada”.
Norii se mai împrăştiaseră, dar aprilie încă era răcoros. La Moineşti, aprilie  are şi capricii
rebarbative.
Iar “Corpurile Dada” create de băcăuanul Ion Burlacu într-o altă expoziţie, invocă tocmai
permanenta căutare a ieşirii artistului din dezordinea  criptată a naturii.
Revelator pentru spiritus rector DADA, “Aventurile îmblânzitorului de herghelii DADA”,
recitalul actoricesc de mare inspiraţie - imaginat de Geo Popa, aflat într-o formă de zile mari, în compania actriţei Constanţa Zmeu şi a violoncelistului Liviu Mera -
a rupt canoanele discursului clasic al interpretării creaţiei de avangardă şi a oferit noi
conotaţii versurilor mai mult sau mai puţin cunoscute ale lui Tristan Tzara.
Aprilie rămăsese afară, tremurul dispăruse şi, odată cu el, se estompaseră şi ridurile mele
de expresie.
La capitolul prezenţelor inedite, s-a înscris şi prestaţia actriţelor   Firuța Apetrei,
Florina Găzdaru, Daniela Vrânceanu (Teatrul Municipal Bacovia) care, într-un recital de mare
virtuozitate, au avut prestaţii remarcabile în spectacolul  “Căldură mare, mon cher Vişniec, Dada”.
Prima zi a mai cuprins şi elocventul expozeu susţinut de scriitorul Iulian Tănase care a evocat
importanţa mişcării Dada în istoria mondială a artelor.
Adolescenţii pasionaţi de teatru, reuniţi în trupa In the Spot din Bacău, au adus o infuzie
de prospeţime şi vigoare manifestărilor de la Moineşti. Work shop-ul în care băcăuanii
s-au întâlnit cu tinerii din Moineşti şi au realizat împreună un happening despre creativitate,
interpretare, improvizaţie şi mişcare expresivă, a fost o premieră pentru public, precum şi
pentru protagonişti. Iar spectacolul “Amuzanta maşină dialectică a unei cântăreţe fără păr” 
conceput de Ecaterina Lupu pe un text de Eugen Ionescu, a constituit o veritabilă provocare
la bună dispoziţie pentru publicul moineştean. Iar eu n-aveam nici urmă de rid.
Fără a-şi asuma rolul de exegeţi ai mişcării dadaiste, remarcabile personalităţi ale literaturii
contemporane, - şi numim pe exuberantul critic Adrian Jicu, pe doctul profesor conf. univ. dr.
Ioan Dănilă şi pe seriosul poet basarabean Leo Butnaru - s-au referit în interesante aserţiuni,
la avatarurile postbelice ale avangardei dadaiste, la toposul cultural reprezentat de comuna
Gârceni, locul de naştere al lui Tzara, şi la “deparazitarea creierelor” clamată de exponenţii
mişcării Dada, experţi în netezirea ridurilor.
Eu însumi, dacă vă puteţi imagina, m-am produs pe scenă, într-un show actoricesc şi de
grafică, interpretându-i pe Tristan, pe Picabia şi chiar pe mine. Lumea a zis că bravo, dar
numai eu ştiu ce de riduri am căpătat căutându-mă pe Kosmos-ul altui avangardist notoriu,

Isao Tomita.

Interesante şi, cu precădere, laborioase, dar prea lungi, prea lungi, fraţilor, prestaţiile artistice
ale elevilor de la Şcoala “George Enescu” şi de la Liceul “Spiru Haret” din Moineşti, care,
coordonaţi de profesorii Alina Pistol şi Adriana Căzănel, au impresionat prin abnegaţia
cu care tânăra generaţie se străduieşte să reînvie spiritul reînnoirii, promovat atât de puternic
de către exponenţii curentului artistic inventat de moineşteanul Samuel Rosenstock.
Ceva riduri estompate de speranţa că est modus in rebus este o expresie pe care
mititeii artişti şi-o vor însuşi repede, cât mai am de trăit.
La reuşita celei de-a cincea ediţii a Simpozionului “Tristan Tzara şi Cultura Dada”,
gândit şi condus din umbră, cu delicateţe şi discreţie de Viorel Costea, au contribuit şi
artiştii plasticieni din Bacău şi Iași: Ilie Boca, Dionis Pușcuță, Manuell Mănăstireanu,
Felix Aftene, Bogdan Teodorescu, Mariana Popa, Carmen Poenaru, Sorin Purcaru,
Ion Mihalache, Dumitru Macovei, Ovidiu Marciuc, Ovidiu Ungureanu, Cristian Diaconescu,
Florin Petrachi - cu lucrări reunite pe simezele expoziţiei “Dada characters”, precum şi

Mircea Bujor, Viorel Cojan şi Ion Văsâi - într-un remarcabil “Tribut Tristan Tzara”.  

Un film absurd care mi-a pus din nou ridurile pe frunte, Billion Star Hotel, realizat de
Alecs Năstoiu în manieră Dada, şi un recital al celui mai non-conformist bluesman de pe
planetă, inclusiv din Comăneşti, Sir Vali Răcilă, au încheiat en fanfare şiragul de provocări
adresate îngerilor.
Simpozionul de la Moineşti tinde să devină un fenomen cultural de importanţă cel puţin
naţională, dacă luăm în seamă nu doar amploarea acestuia, ci, mai ales diversitatea şi
calitatea momentelor care-l alcătuiesc. De la an la an mai complexă, manifestarea din oraşul
lui Tzara, scoate la iveală mai multe elemente edificatoare privind importanţa contribuţiei
dadaiştilor la cultura universală şi dovedeşte că, într-o lume cu o puternică tendinţă de
uniformizare a mentalităţilor şi a gustului public, doar o gâdire deschisă spre inovaţie poate
oferi rezolvări marilor dileme ale mileniului al treilea. Şi, the last but not least, spiritul modern
 al moineştenilor mai dovedeşte ceva: avangarda secolului XX are și puternice obârşii
românești, pornite chiar de aici, din Moineştiul Moldovei. Asta ar trebui să ne şteargă
complexele de natură culturală şi să ne facă mândri că marile momente culturale şi artistice
ale Europei au la bază şi contribuţia valorilor originale româneşti.
…Deocamdată, eu sunt bucuros că, după cele trei zile de simpozion, mi-au dispărut ridurile
fără operaţii estetice şi mi-s mândru că am primit Diploma de “Dadaist de seamă” din mâna
primarului de Moineşti.

Ion Mihalache pictează cu endorfine

Mihalache afiş

Nu l-am văzut niciodată pe Ion Mihalache pictând. De câte ori am fost în atelierul lui, m-a momit cu o cafea, c-un pahar de vin, mi-a arătat, după ce-am insistat suficient, ce-a vrut el din maldărul de lucrări întoarse cu faţa înspre perete, dar nu l-am văzut cu mâna pe pensulă. Cu toate astea, nu puteam să nu bag de seamă ciudăţenia că mâinile lui de pictor sunt curate, cu degete subţiri, nervoase, cu unghii îngrijite, ca de chirurg.

 

În aprilie 2016, Mihalache însufleţeşte din nou pereţii Galeriei Frunzetti din Bacău cu lumea lui himere aflate în căutarea echilibrului cromatic, dezlănţuindu-se în nu mai puţin de 110 definiţii ale modului de a privi obiecte şi locuri. Prodigiozitatea lui se arată în totala ei complexitate. Fie că abordează peisaje rurale, maritime sau citatine, fie că transfigurează pe pânză imaginea unor obiecte casnice, artistul demonstrează virtuozităţi cromatice remarcabile.

 Mihalache natura statică

Prin echilibrul studiat al volumetriei şi prin petele generoase de culoare, aparent instinctual împrăştiate, cadrele dezvăluie intimităţile evanescente ale obiectelor.

Între o imagine gravă, cu accente sobre, dramatice şi alta cu tente de o puritate acută, Mihalache intră în carnea subiectelor dezvăluindu-le palpitul vital prin trăsături de penson viguroase şi sigure. Mâna lui strecoară în imagine, cu un gest fin, insinuant, efemerul. Nu ni-l înfige în ochi, nu bravează, nu-şi arată vâltoarea sângelui care-i pune muşchii-n mişcare, însă accentul acela cromatic e tocmai nota de echilibru, cea prin care atingerea culorii evită drama şi încarcă tabloul cu o înţelepciune a bunului simţ, nu doar a detaliului, ci a întregului ansamblu imagistic. Semnul liniştii planează peste volumetria dispusă într-un ferm echilibru vizual, aşa cum ne-a obişnuit deja prin manifestările anterioare.

 

Pe pânzele lui, joacă, într-o cadenţă numai de el ştiută, culori dezlănţuite într-o sarabandă nebună de tuşe energice, de ciulendre, sârbe şi corăgheşti ancestrale, culoarea se dilată, se diluează până la transparenă, dar îşi păstrează vigoarea din tub, ca într-o vrajă care nu poate fi ruptă de meandrele realului. Paste groase, puternice îşi înmoaie expresia cu tuşe fine, luminiscente, care subliniază contururile, ca în stampele japoneze.

 Mihalache peisaj

Casele lui nu sunt luminate. Din ele iese lumina. Ele emană lumină. E o lumină de pace, tihnită, care dă semn de sărbătoare în tot ce e viu. Extract de splendori. Poţi bănui că în fiecare din casele lui s-a născut prunc frumos, drag şi luminos.

Dar unde-s oamenii care le-au ridicat? Putem să ni-i imaginăm: culeg roade din cireşul din spatele casei, cosesc în fundul grădinii sau taie lemne-n pădurea din dreapta. Poate-s departe, la oraş, după dealul care se bănuieşte după dealul ascuns în neguri cenuşii din planul secund. Aici, în casă, ploduţul dă din mânuţe şi gângureşte ceva neînţeles din lumea din care-i tocmai venit. Ştim asta după căldura care se simte ieşind din nuanţa luminii pe care-a pus-o Ion în fereastră. Nu-i de lumânare şi nici de bec electric. E de măr şi de portocală. Miroase frumos a ceva neîntinat.

 

Într-o arhitectură aparte, fotoni solari strălucesc din ziduri, din acoperişuri şi din ferestre, în forma dragostelor ce nu mor niciodată. Priveşti şi respiri oxigen ozon, levănţică, sănătate, suflet pur de copil. Te simţi inundat cu endorfine.

 

Îl bănuiesc pe Ion Mihalache că, aidoma alchimiştilor, îşi diluează culorile cu un amestec secret de hormoni care dau stări extatice şi trezesc în privitor memoria unor stări emoţionale în care te-ai simţit solidar cu izbucnirea luminii în răsărit.

 

 

 

 

 


ŢÂŞPICUL ŞI BUTONELUL

Prietenul meu din Germania, pe care nu-l cunosc, dar despre care ştiu că e poet, Dan Dănilă, mi-a adresat, drept comentariu la un promo despre “Dimitrie rupe tăcerea”, următoarea întrebare: Dragă Val, te rog să-mi spui și mie ce e un țâșpic și ce e un butonel la un motor de mașină ? Mulțumiri anticipate !
Da ce-ţi veni, poete ?  – m-am mirat pentru prima oară anul acesta, deoarece, după cum ştiţi, pe mine nu mă mai miră nimic.
Cu mirarea forfotind în mine ca lava dintr-un vulcan în erupţie, m-am apucat să caut explicaţii la cele două cuvinte prin dicţionarele din bibliotecă, prilej bun să le mai scutur de praf. De când cu gugălu, n-am prea mai umblat prin ele, prin dicţionare, adică. Ei bine, în cărţi, n-am găsit nimic.
L-am sunat pe  domnul Cocostârc, mecanicul care are grijă de maşina mea. Îl cheamă Cocostârc, deşi, sau tocmai pentru că, nu e mai înalt de un metru şaizeci, asta cînd poartă adidaşii ăia albaştri cu talpă dublă. Domnul respectiv mi-a comunicat că tocmai dormea şi că, deşi mă ştie drept un tip glumeţ, totuşi, atitudinea mea de a-l trezi la miezul nopţii ca să-l fac să râdă, i se pare cam nepotrivită. Bun, totuşi, dacă întrebarea e serioasă, tot serios mi-a comunicat că, în tehnologia reparaţiilor auto, termenii ţâşpic şi butonel, nu există.
Mi-am cerut scuze şi i-am urat noapte bună şi el mi-a zis că la fel.
Afară începuse să ningă, dar, nu se ştie de unde o lumină lăptoasă, ca de lună plină făcea ca ramurile caisului din faţa ferestrei mele să pară transparente.  Să nu credeţi că mă holbam ca prostul la baletul minunat al fulgilor de nea, deşi aşa pare. Nu, chiar de loc. În mintea mea vuia un uragan în plină desfăşurare. Aveam un puternic sentiment de insatisfacţie cauzat nu numai de vremea de-afară şi de perspectiva facturilor la gaz ce urmau să vină ci, mai ales, de faptul că, în lunga mea viaţă auzisem de câteva ori cele două cuvinte, ba le şi folosisem, şi uite că nu puteam să le explic. Pur şi simplu pentru că, de fiecare dată mi se păruseră total nesemnificative. Dar, încet-încet, din cotloanele memoriei cufundate în ceaţa uitării, au început să-mi parvină informaţii pe care habar n-aveam că le găzduiesc în coaşca cutiei craniene.
Ei bine, mi-am aminti că am avut cândva un automobil Oltcit, fabricat la Craiova. Prima mea maşină, pe care am iubit-o mai mult decât ar fi meritat o catastrofă ca ea. Dacă am suferit vreo dată de sindromul Stockholm,apoi atunci a fost. Nu trecea zi să nu se defecteze ceva la ea. Cu cât se strica mai des şi mai profund, cu atât eram mai îndrăgostit de ea. Mecanicii de la service intrau în panică dacă nu mă vedeau două zile la rând prin hală. Dar mi-a prins bine, am căpătat ceva
cunoştinţe de mecanică, şi iată că acum, cu puţin efort de concentrare, mi-am amintit şi ce înseamnă atât ţâşpic, cât şi butonel.
Ţâşpic e ceva mic, poate fi orice. Şi copiilor li se spune aşa, în semn de alint. Altminteri, în auto, când e vorba de-o piesă mică (o şaibă, un grover, o tijă la la carburatoarele medievale, un jigler, orice chestie în aparenţă nesemnifictivă) zici: Unde mă-sa a sărit ( a căzut, s-a ascuns etc.) ţâşpicul ăla? Caracteristic ţâşpicului este extraordinara lui calitate de a se face nevăzut. După o vreme, când nu-ţi mai trebuie şi nu te-aştepţi, îl găseşti în uleiul adunat pe scut. Asta, după ce-ai schimbat piesa de la care a dipărut şi care costă jumate din maşină.
Butonelul e cu totul altceva. De regulă, e rotund sau pătrat, are sau n-are un semn convenţional pe el şi e plasat pe bord, în compartimentul motorului sau oriunde altundeva. Modelele ruseşti de maşini îl pot avea chiar şi într-o ascunzătoare specială, în portbagaj sau pe bara din faţă. Specific butonelului este un arculeţ care-l ţine tensionat în lăcaşul lui şi care, când sare, poţi să-ţi iei adio de la motor, de la ambreiaj sau chiar de la cutia de viteze, fie ea şi în cinci trepte. Problema e că, la fel ca în cazul ţâşpicului, nu se poate prevedea ce element esenţial al maşinii va trebui să înlocuieşti dacă ţi-a dispărut butonelul. Este recomandabil ca, încă de la achiziţia maşinii să elimini cu un cleşte bot de raţă resortul respectiv, pentru a preveni incidentele ulterioare însoţite de cheltuieli considerabile, mai mult decât posibile.
E de notat că atât ţâşpicul cât şi butonelul sunt confecţionate din materiale ezoterice în combinaţie cu aliaje secrete din metale rare şi celuloză şi este de preferat să ai toată consideraţia faţă de ele, chiar dacă nu ai cunoştinţă de existenţa lor. Mai ales atunci. Pe motiv că viaţa nu se trăieşte decât o singură dată.

A apărut Dimitrie rupe tăcerea. La Tracus Arte. Cu o postfaţă de Sabina Fînaru. Lansare maximă la botezul de pe 17 octombrie 2015, la Centrul Apostu. Naşi: Petru Cimpoeşu, Ioan Cristescu, Adrian Jicu. Va fi de pomină.

IMG_7554

Dacă-ţi doreşti
Să fii deştept
Să câştigi la loto
Să slăbeşti
Să nu transpiri
Să cânţi
Să înjuri politicienii
Să fii iubit
Să te rupi în figuri
Să fii prieten cu şefu
Să râzi
Şi cu toate astea
Să fii nefericit
Vezi de ce rupe Dimitrie tăcerea!

ZĂRNESCU ZĂREŞTE ZEUL ÎN FIBRĂ

Creaţia, o sirenă care îşi strigă la nesfârşit melodiile amăgitoare. Mereu altfel. Combină contrariile şi le transformă în armonie, ori schimbă armonia în grotesc. Te înalţă la ceruri, ori te coboară în tenebre. Orice neformă îşi caută un trup şi orice formă visează schimbarea. Este o cale continuă. Vine din tainice începuturi şi doar mintea îi meneşte chipuri. Îţi întinde capcane amăgitoare. N-o poţi cuprinde. Nimfă nevăzută, ba e culoare sau lumină, ba e materie voluminoasă, ori dans, ori poezie…

Aşa zice George într-un interviu şi-l văd arătând cu degetul spre copacul care n-a devenit încă artă,  şi pitindu-şi firea, cu un gest şugubăţ, într-unul din golurile pe care şi le scobeşte în trunchiuri de copac. În esenţe tari îşi face sălaş pentru orgoliu, pentru contradicţiile lui, pentru revolta din el, aflată în desfăşurare din tălpi până în creştet.

Simbolistica pe care ne-o arată ca pe-o obsesie nedomolită de zvâcnetul bardei sau de şuierul fierăstrăului, e cea a zeului ascuns în miezul de arbore. Zărnescu zăreşte zeul în fibră şi-l scoate de-acolo şi ni-l arată sub forma crucii şi a răscrucii. Căci crucea, ca şi răscrucea: o intersecţie de speranţe, de aşteptări, de îndoieli, de angoase. Locul de întâlnire al stângii cu dreapta, al punctelor cardinale, al norocului cu ghinionul. Sub acest semn, al crucii-răscrucii, nu ştii la care capăt te-aşteaptă prăbuşirea, înălţarea, deznădejdea sau bucuria unui nou răsărit. Ura sau dragostea.

Bântuită de melancolii dureroase, liniştea lui explodează în forme nemaivăzute. Obiecte-ficţiune. Corăbii care nu vor pluti niciodată, relicvarii din măduvă de salcâm, forme punk, cruci cu aripi, mobilează un univers straniu aflat în relaţii paradoxale, de protest poetic modern. Clou-ul creaţiilor lui George constă în ficţiune. Obiectele lui par subansamble ale unui mecanism cosmic a cărui menire o ştie doar el. Ficţiunile lui construiesc o poveste, te invită să le pătrunzi înţelesul cu flacăra emoţiei, şi nu cu răceala raţiunii. La fel de paradoxal, fiecare dintre lucrări nu pare să exprime ceea ce-a vrut autorul. Căci el însuşi mărturiseşte că motivul creaţiiilor sale este, de fapt, să incite privitorul să dea frâu propriei sale imaginaţii. Să-i ofere libertatea de a visa.gheorghe-zarnescu-copyCRUCE-II

Complementar cu relieful structurilor de lemn etalate pe marmura sălii, spiritul delicatei Dany Madlen străluceşte de pe albul pereţilor, în rame noi. Black is beauty. EA iubea privind omenirea scurgându-se prin întuneric, iubea să privească lumea prin strălucirea penelor de corb. Lepădase măşti, pseudo-dimineţi, falsele linişti de când îşi găsise locul de taină, forma de zbor. Pentru EA, devenise o datorie morală față de amestecul colorat al oraşului să-l înveţe nobleţea culorii de negru pe care îl modela din nervul textil, sau din noaptea de celuloză. Când se ivi în sanctuar cu maşina ei zburătoare, acolo unde făceau cruce drumuri ştiute numai de EA, compoziţiile se furişară în violet, ascunzându-se în dosul apusului orizontal. Poate uitase de unde începuse şi nici nu ştia cât de repede şi de nedrept avea să încheie dialogul ei cu tăciunele.  Dar cunoştea drumul, cineva aflat foarte sus, îi desenase cărarea.

Ici-colo, din talazurile de întuneric, sclipeşte câte o faţetă de diamant, de rubin, de turcoaz. Mici fereastre luminate de aceste graţioase scântei dau semne de viaţă de dincolo, preschimbându-i carnea în spirit. EA, Dany, devine în timp, mai presus de ea însăşi, ideal.

Exponatele tridimensionale pe care le vedeţi, completate cu lucrările artistei Dany Madlen Zărnescu, fac obiectul generoasei donaţii cu care George Zărnescu vrea să îmbogăţească zestrea Muzeului de Artă al oraşului.  Colecţia Zărnescu este un dar nepreţuit, cu semne ale timpului pe care-l trăim şi care va deveni, inevitabil, istorie. Bacăul trebuie să facă ceva ca să merite acest regal vizual.

Dar, nu ştiu de ce, simt insinuându-se un fior de îndoială care estompează gestul galant al artistului. Eu am văzut statui şi tablouri nefericite. Multe. Uitate, nevăzute de nimeni, nemaiînţelese, pline de praful timpului, abandonate, batjocorite, zac în depozite prin subsoluri, sugrumate de întuneric, împrăştiind nelumină şi miros de gând netrebuitor, azvârlite-ntr-un colţ.  Cândva, izbucnite din visele şi visurile artiştilor, au fost „opere”, au strălucit în cuvintele criticilor de artă, în luminile vernisajelor şi au fost râvnite de admiratori. Apoi, au fost date jos de pe socluri şi de pe simeze şi puse în aşteptarea vreunei retrospective, sau, cu puţin noroc, a vreunei idei de expoziţie tematică.

Multe opere de artă trăiesc drama întunericului. Nu mi-aş dori ca lucrările din această expoziţie, care reprezintă modernitatea timpului meu, civilizaţia în care trăiesc, să aibă soarta altor creaţii ascunse sub praful dispreţului contemporan.

http://varanus-varanus.blogspot.ro/2015/08/theaterstock-2015-cu-amandine.html

THEATERSTOCKUL ŞI GIRUSUL CINGULAT

 

 

                Până să o cunosc pe Alina, habar n-aveam ce-mi declanşează zâmbetul, încruntarea, bucuria, furia, implsul de a aplauda sau, în egală măsură, senzaţia aceea de frustrare când plictiseala se instalează pe fotoliul pe care stau. Alina, care este psihoterapeut, mi-a pomenit prima oară de girusul cingulat, o porţiune mică din creier, care cică, servește ca punte de legătură între atenție și emoție. Întocmai ca musiu Jourdain, mi-am zis; ia te uită, vorbeam în proză şi nu ştiam! Carevasăzică, domnul cingulat ăsta îmi manipulează mie reacţiile, în funcţie de emoţia pe care mi-o generează ceea ce se-ntâmplă pe scenă. Ca să vezi!

 

             Maidanul prezentat de Lorette Enache şi trupa ei de studenţi, este o demonstraţie de dans contemporan, (denumit mai sofisticat teatru-dans ca să-l putem deosebi de învechitul şi deci desuetul ăla de dans contemporan), un „performance” în care, artişti, profesionişti sau nu, fac tot ce sunt în stare cu corpurile lor ca să convingă publicul că trupul uman are mult mai multe posibilităţi de a exprima stări şi sentimente, în moduri la care nu ne-am fi gândit niciodată. Cu acrobaţii, paşi de balet, volute, grimase, tumbe, fluturări de mâini, târâşuri, şpagate sau jetee-uri, cu toate aceste gesturi şi-ncă multe altele, protagoniştii dau năvală în scenă, transformând-o într-un maidan în care se întâmplă viaţa, cu ale ei: confruntări, bătăi, iubiri, bucurii şi necazuri. Stări de graţie, mai puţin, pe bună dreptate, căci la toţi ni-i greu.  

 

               Parartitrat, superapreciat şi, normal, hiperaşteptat, adaptarea celebrului Silviu Purcărete după Furtuna lui Shakespeare (repet: se citeşte Şecspir!), – plasată de critica teatrală şi de succesul la public pe un loc referenţial în teatrul românesc de azi – s-a arătat şi publicului băcăuan. O montare fastuoasă, cu decoruri impresionante şi cu neaşteptate efecte scenotehnice, minuţios dirijate şi savant distribuite, cu intenţia vădită de a crea starea de eveniment.  Personaje cu sex incert recrează basmul bătrânului Will, într-un tărâm atemporal aflat nicăieri, sau poate într-un iad în care lupta între bine şi rău e arbitrată de demonii care ne bântuie gândurile. Şi logica.

Vizualul domină textul şi jocul actorilor. Dincolo de ferestrele prin care năvăleşte furtuna, bănuim un univers straniu, în care furtuna de vise pătrunde prin alte ferestre prin care alte stihii se învolburează, intrând prin alte ferestre. Şi tot aşa. Dintr-un dulap uriaş ţâşnesc spiritele, stranii şi înspăimântătoare. Luminile, efectele pirotehnice şi ingeniozitatea decorurilor (excepţională scenografia semnată de Dragoş Buhagiar) fac din fiecare secvenţă un tablou uriaş, cât întregul spaţiu scenic, demn de înrămat. Cu un Prospero magician care, finalmente, abandonează lupta şi se cufundă în vis, şi cu un Caliban la fel de monstruos ca şi Miranda pe care-o interpretează acelaşi actor – căci Adam cel iniţial era hermafrodit şi doar creearea Evei l-a transformat în bărbat, dar nu chiar de tot – spectacolul nu sugerează, ci ordonă publicului să-i fie teamă, să se uimească, să creadă necondiţionat în absurdul logic al visului din care, de fapt, suntem plămădiţi.

 

                Compania Passe-Partout a multpreacelebrului  Dan Puric i-a delegat în ziua a 13-a a Theaterstock-ului pe soţii Dragoş şi Violeta Huluba cu spectacolul de pantomimă “Rencontres”, (Întâlniri, mai pe româneşte), pe un scenariu şi în regia şi interpretarea aceloraşi doi. Un show total, care va să zică, a cărui responsabilitate cade exclusiv în spinările elastice ale protagoniştilor. Gaguri clasice mimate pe care le-am mai văzut, prea de demult, la clasicul Marcel Marceau, sau nu mai puţin celebra Zsa Zsa Gabor, ca să nu mai vorbim de Buster Keaton, Chaplin, cuplul Stan şi Bran, sau chiar Florian Pittiş. Un spectacol deja vu, cu mici melodrame, întâlniri terminate cu despărţiri, despărţiri terminate cu întâlniri, imitaţii de animale, tentative stângace de step, toate într-o duioasă ordine aleatorie în care sclipeşte din când în când câte un tango sentimental.Cu firave aplauze.

 

”Mein Kampf”, în regia lui Alexandru Dabija, susţinut de o trupă excelentă a Teatrului Național din Cluj – Napoca este o parodie antinazistă, tristă prin veselia ei, a tinereţii lui Hitler, care încearcă să dezvăluie bănuitele motive care-l  transformă pe tânărul aspirant la glorie artistică în monstrul responsabil mai târziu de dezlănţuirea ororilor din cel de-al doilea răboi mondial. Un spectacol dinamic, cu actori pe care-i descoperim pentru prima oară, care cântă, dansează şi rostesc natural (prea multe)  replici pline de umor (uneori prea facil) la adresa unui personaj egoist şi frustrat, încrezut până la paranoia, care nu poate fi înfrânt decât cu ironie.

              Dar, iată şi părerea (exgerat de maliţioasă) a unui domn, pe nume Florin Moldovan, exprimată în „Ziarul de Cluj”, în toamna anului trecut:

               În ce a constat de fapt această piesă? Mulți actori pe scena mare sporovăiau ca vrăbiile. Cip-cirip-cip-cip-ciriip! La un moment dat, un personaj feminin cotcodăcea galeș. Vrăbiorii ciripeau, vrăbioarele cotcodăceau găinește, fără ca eu, ca spectator, să pot urmări și înțelege ceva din gâlceava sau agitația păsărelelor artistice. 

Normal că o ciripeală păsărească ,,ce se respectă” nu a respectat niciun fel de fir epic, logic, nu a avut  nici o acțiune închegată sau vreun personaj păsăresc bine reliefat, ori vreo intrigă, ceva, vreun sens. Nu. Toți păsăroii și toate păsăricile ciripeau (cotcodăceau uneori) fad, insipid, nediferențiat, o amalgamare de cuvinte, de propoziții, de fraze, ca-ntr-un film prost, cu proști. Nu ei, păsăroii, fiind proști. Nu. Ei doar interpretau o prostie, la care am rezistat doar 50 de minute, cu ochii într-o oscilație de tip du-te-vino, scenă-tavan. Mă mai uitam uneori, mirat, și prin sală. Plin full, oamenii mai râdeau, probabil că au și aplaudat zgomotos la final, validând astfel drept un mare succes un imens eșec artistic. Fiindcă nu poate fi vorba de artă acolo unde nu e catharsis, acolo unde ,,artisticitatea” din fața ta nu te atinge sufletește, nu te unge pe inimă, nu-ți trezește fiori și nu-ți zgândărește coardele sensibile ale creierului. Iar la Mein Kampf nu poate fi vorba de catharsis. Doar de plictisis sforăitor.

              Întreg spectacolul părea a fi creat pentru un nivel de înțelegere – copil 5-6 ani, dar interzis minorilor. Glume la nivelul genunchiului broaștei, ce mizau pe chestii primare, dintre cele mai facile: uneori sex, alteori cuvinte vulgare, umor de autobază, lipsit de subtilitate și de finețe.

 

           După cum se constată, unde nu e atenţie, nici emoţie nu e. Şi unde nu e emoţie, nu poate fi dragoste. Iar dacă nu-i dragoste, nimic nu e, fi-r-ar el al naibii de cingulat! 

ÎN LABIRITINTUL THEATERSTOCK

Capacitatea mea de selecţie se duce naibii în faţa tentaţiilor din programul înţesat cu spectacole de la Theaterstoc. Pare că madam Thalia şi-s vărsat rezervorul de teatru în Bacău şi, cum orele de început ale manifestărilor se întrepătrund inevitabil, şi în fiecare din primele opt zile de festival am ratat pe nedrept producţii pentru care altminteri  m-aş fi făcut luntre şi punte, duminică mi-am schimbat srategia. Mi-am zis să gust din cât mai multe delicatese măcar cu linguriţa, pe principiul, riscant, de altfel, că totul e bun dacă începutul e bun. Aşadar, aproape de prânz, am ascultat spectacolul sonor „Argentina”, cu Marius Manole, înscris în inedita secţiune de teatru radiofonic la Cafe du Theatre. A fost o experienţă stranie: afară, canicula topea asfaltul, oraşul era viu, dar cafeneaua se transformase în loc de poveste. Doar voci şi sunete, savant amestecate, ca pe vremea când, la Telefunken-ul meu cu lămpi, îi ascultam pe Vraca, sau pe Calboreanu sau pe Albulescu rostind replici cu vocile lor inconfundabile. Foarte mulţumit de prestaţia din boxe, publicul nu a avut nicio întrebare pentru regizoarea Ilinca Stihi.

Am dat fuga apoi la Catedrala Catolică unde am revăzut 30 de minute din „Sunt băiat cuminte” pe un text al băcăuanului Laurenţiu Budău, cu Bogdan Matei, Nina Ionescu, Mihaela Murafa, Dumitru Rusu, Adina Iftime, Ciprian Cârstiuc. Pentru că sala de la subsolul Catedralei era arhiplină, am încercat să improvizez o bancă pe care să stau. Cum suportul n-a rezistat, iar prăbuşirea lui a produs un zgomot infernal, îmi cer scuze publicului şi actorilor pentru tulburarea reprezentaţiei.

După-amiază, m-am delectat cu un show virtuos de pantomimă, producţie a Companiei Passe-Partout din Bucureşti. „Contraste” este o demonstraţie de comunicare scenică non-verbală, într-un puzzle de situaţii şi atitudini în care actorii Dana Cavaleru și Richard Bovnoczki dizolvă gestul cotidian prin mişcare şi atitudine, transfgurându-l în simpatice metafore. Am văzut tango pasional, zbor de pasăre nemaivăzută, step, şi, prin sugestii inspirate, multe alte lucruri care nu există, cum ar fi uraganul din care nu poţi scăpa cu viaţă decât agăţându-te de umbrela sufletului pereche.

Doar vreo douăzeci de minute am apucat să văd din comedia „Şase din 49”, în sala Centrului de cultură George Apostu, prea mică pentru comicul sarcastic generat de doi actori – Liviu Cheloiu şi Dana Voicu – ale căror personaje sunt confruntate cu o dilemă neaşteptată: la ce pot folosi şi cum să cheltuieşti 10 milioane de euro care-ţi pică din cer.

Şi, fuga la Teatrul Beligan, unde 1 500 de băcăuani aşteptau să înceapă reprezentaţia bucureştenilor de la Metropolis. Gelu Colceag şi excelenta sa trupă ne-au arătat un spectacol de teatru adevărat, într-o manieră care demonstrează cât de actual şi surprinzător prin inovaţii de bun gust poate fi modelul clasic de interpretare teatrală. Dacă micofoanele de fond ar fi fost mai aproape de scândura scenei şi dacă instalaţia de aer condiţionat a Teatrului din parc n-ar fi fost atât de zgomotoasă, sunt sigur că şi spectatorii din ultimele rânduri ar fi rămas în sală până la finalul reprezentaţiei.

Dar, cum n-am dorit să asist la o piesă mută, m-am alăturat lor şi m-am grăbit să mă bucur de concertul lui A.G. Weinberger, în mijlocul celor peste o mie de fani blues din piaţa hotelului Decebal. Solourile meşterite, improvizaţiile profi şi talk-stringu-rile lui A.G. cu invitatul său George Baicea ne-au transportat cu treizeci de ani în urmă, la Gala Muzicii Rock, într-un Bacău înecat într-o ideologie care ne obliga să scriem rock fără K (vezi http://varanus-varanus.blogspot.ro/2008/08/litera-cosmopolit.html).

A fost o zi din care am ieşit nedumerit din labirintul Theaterstock-ului, încă întrebându-mă dacă toate astea se petrec aievea în urbea noastră sau dacă nu cumva visez că sunt la Avignon, la Lausanne, la Sibiu, sau oriunde altundeva unde actul artistic se mişcă în voie prin oraş.

Concurs pe bani pentru visători

R1ANUNŢ

Organizaţia “Mutatis Mutandis” Bacău lansează un concurs de idei şi arhitectură pentru selectarea celor mai bune proiecte, pe tema:

“Reabilitare pasaj subteran CFR Bacău”.

 

Amplasament – Str. Gării, municipiul Bacău

Faza – Concurs de idei

Iniţiator : Organizaţia “Mutatis Mutandis” Bacău

Concursul este public și se adresează arhitecților/urbaniștilor, studenților şi elevilor care urmează cursuri de arhitectură/urbanism.

Obiectivul concursului:

Se dorește reabilitarea și amenajarea Pasajului subteran CFR din Bacău şi a căilor sale de acces şi transformarea acestuia într-un nucleu de interes pentru băcăuani şi pentru călătorii aflaţi în tranzit prin Gara Bacău, prin ameliorarea aspectului şi calităţii spaţiului subteran de trecere, precum şi a spaţiilor adiacente pasajului.

Se urmărește:

  • · Reabilitarea pasajului prin refacerea tramei pietonale, a pereţilor şi tavanului a căilor de acces şi refacerea termo și hidro izolației;
  • · Crearea unor spații care să angreneze caracterul social;
  • · Amenajarea de module comerciale de-a lungul tunelului subteran;
  • · Amenajări peisagere care să integreze soluțiile propuse pentru părţile exterioare adiacente pasajului;
  • · Crearea unui spațiu de interacționare socială și social media prin dotări  aferente serviciilor de comunicații high-tech;
  • · Realizarea unui sistem de iluminat şi supraveghere video permanent, ieftin şi eficient;
  • · Utilizarea de materiale eficiente energetic, costuri de construcţie cât mai reduse şi folosirea unor soluţii sau materiale inovatoare;
  • · Eficienţa energetică şi costurile de întreţinere şi exploatare ulterioare reamenajării.

 

Cerințe ale soluției: elemente obligatorii de conținut pentru evaluarea proiectelor:

-          Va fi păstrată funcţiunea de bază a pasajului, aceea de circulaţie pietonală.

-          Vor fi adăugate funcţiuni comerciale, sociale şi de petrecere a timpului liber care să atragă un aflux uman corespunzător.

-          Se va prezenta un calcul estimativ al costurilor pentru realizarea lucrărilor.

 

Materiale de execuție:

– se vor propune materiale durabile, moderne, care prin natura lor sau prin

modul de punere în operă se vor integra în context și vor pune în valoare spațiile.

Calendarul concursului:

- Lansarea concursului ……………………………………………………….…27 iulie 2015

-Dată limită primire proiecte………………………………………………….31 august 2015, ora 16.00

-Deschidere colete, verificare îndeplinire cerinţe formale,

-Jurizarea proiectelor …………………………………………………………..2 septembrie 2015

-Anunț rezultate finale ……………………………………………………..3 septembrie 2015

Criterii de apreciere:

- Buna funcționalitate a pasajului;

- Funizarea de soluţii inedite, peisajului în conceperea proiectului și integrarea intervenției în peisaj;

- Exprimarea clară a unei atitudini arhitecturale contemporane, prin înscrierea adecvată a soluției în contextul existent, volumetrie, materiale;

Se vor acorda trei premii, după cum urmează:

- Premiul I – 1.000 lei

- Premiul II – 500 lei

- Premiul III – 300 lei

Sumele cuvenite ca premii menționate mai sus se impozitează conform Codului fiscal în vigoare.

•  Juriul este format din arhitecţi şi reprezentanţi ai societăţii civile.

IMPORTANT!
Soluţiile vor fi predate cel târziu la data de 31
august 2015, ora 16.00, personal sau prin curier poştal, la sediul Asociaţiei Mutatis Mutandis, Str. Spiru Haret nr.8, Bacău.

Fişa tehnică a temei de proiectare, regulamentul concursului şi fişa de înscriere pot fi accesate pe pagina web a Organizaţiei Mutatis Mutandis http://www.schimbareainbine.ro/

• Persoana de contact : ALINA CĂPRIOARĂ – Tel: 0745686016, amutatismutandis@gmail.com