DOMNUL A

    Oraşul devine foarte tăcut când domnul A

se plimbă pe străzile lui.  

O reculegere apasă inert pe acoperişuri,

pe blocurile izolate termic ca un nămete apocaliptic. 

Ciorile îşi sugrumă croncănitul isteric

iar copiiincetează brusc hărmălaia.

 

Timpul încremeneşte cu un genunchi îndoit

pe trotuarele lumii,

Ca-ntr-un proiect neterminat.

 

Avioane plutesc cât pot ele de sus

şi dacă n-ar lăsa urma aceea

ca dâra pe calc a unui rotring alb,

ai zice că s-a instituit interdicţie la Zbor prin Europa.

 

Cam asta e atmosfera la noi

când domnul A iese din blocul lui,

cu praful de stele sclipindu-i pe mâini

şi face un semn aproape imperceptibil

spre un anumit geam termopan de vizavi, 

prevăzut cândva cu doi ochi albaştri.

Apoi, pleacă la o mică şuetă cu balcoanele,

grădinile şi scuarurile

ce urmează să sară de pe planşeta lui

direct în mijlocul vieţii cu patru dimensiuni.

 

Cetăţenii nici nu-l salută, să nu-i tulbure actul creaţiei.

Îl privesc strecurându-se printre axele iubirilor lui secrete,

cu privirea aţintită-ntr-un punct spre niciunde,

căutând perfecţiunea unghiului drept în lumea românească,

încă jenant de strâmbă,

unde numai el percepe proporţia de diamant

care face oraşul compatibil cu visele noastre.

 

Nimeni nu ştie cum scoate din praful timpului

case şi intersecţii şi poduri

pentru viitoarele zâmbete de copil

Şi pentru lacrimi de despărţire.

 

Cei care au privilegiul să-l vadă,

doar îşi şoptesc între ei:

lăsaţi-l într-ale lui când se plimbă.

E de-al nostru, e Domnul A, arhitectul,

singurul care cunoaşte

măsura vremurilor în spaţiul orizontal.

Şi chiar acum, ieşit din atelierul lui, 

sparge cercul plat, monoton, al rutinei

cu o verticală spre miezul secolului următor…

Alt vis, alte speranţe, altă amânare.

 

Domnul A cunoaşte toate secretele urbei,

ştie pe unde curg apele subterane ale dragostei,

temperatura granitului de care ne lipim tălpile vara,

spirala inversată a timpului,

reflexia ritmată a lunii în ferestre,

pulsul inimilor, respiraţia plantelor şi animalelor.

Inteligenţa unui sărut cu multe etaje…

 

În nopţile lui nedormite

modelează oţelul şi sticla

croind alte repere destinului urban, 

în subtila relaţie dintre un acoperiş în trei ape

şi o partitură romantică de amor.

Mintea lui extrage nuanţa vitală din cenuşiul betonului,

prefăcându-l în spaţii magice unde poţi respira

oxigenul zilei de mâine.

Totul în echilibru stabil.

 

Totul în echilibru stabil şi durabil.

Când păşeşte încovoiat sub poveri nevăzute,

Domnul A este mereu năpădit de muchii şi de volute.

 

Pe linia melodică a unei frecvenţe captată din cosmos,

aura sa împrăştie o lumină stranie, în unghiuri

care refac armonia liniilor de perspectivă,

din periferii până la barieră şi până dincolo de orizont,

întocmai fiinţelor umane aflate în sărbătoare.

 

Şi, pentru că de la el începe totul,

i s-a spus Domnul A

 

Într-un contract cu natura, domnul A

se frământă cum să aşeze mai bine liniile

aleilor pentru îndrăgostiţi

şi calculează atent raza anilor pentru cercurile din tulpina arborilor abia răsăriţi prietenos în alveolele de pe marginea străzii, pe diagonalele urbei.

 

Rolul domnului A pe Pământ este să pună în operă

cuvântul Acasă în echilibru stabil şi durabil.

El ştie că unde trăieşti, unde-nveţi să iubeşti,

Unde faci copii, unde-ţi bei cafeaua de dimineaţă,

acolo-i Acasă.

 

Nu oricine poate juca rolul domnului A

căci moda se schimbă, muzica se schimbă,

lumea se schimbă mereu şi mereu.

 

De aceea un prost nu poate juca rolul Domnului A

chiar dacă ştie şi el pe de rost ce înseamnă

taxe, mizerie, conducători idioţi, isteria mult prea fericiţilor, slujba, televizorul cât un perete, doamnele-ajută,

familia, impozitul pe maşină, fatalitatea românilor

şi defectele lor,

factura la gaze, amanta care-l înşeală, România frunzei şi România oaie,

sănătatea, colesterolul, dentistul, mâncarea cu euri, corupţia,

gropile din şosea, purcelul carpatin, serbările primăriei,

poeţii cu prea  multe cărţi, stresul traversării oraşului prin mocirla politicii.

 

Deşi trăieşte ca şi Domnul A în ţara care nu face                                                     niciun centimetru de autostradă din cauza unei familii de lilieci,

prostul

nu poate fi arhitect.

 

Problema cea mai presantă a Domnului A

este că vine o vreme când va pleca Dincolo

şi de pe-acum lucrează la plan-detaliul care contează:

ce lasă în urmă Aici pentru Atunci,

conştient că nu va trăi într-o ţară normală, în următorii zece ani.

 

Domnul A vrea să lase în urmă un oraş al tuturor,

într-un gigantic proiect tutelar

despre fericirea umană în comparaţie cu cea vegetală,

Restul e BLOWIN IN THE WIND.

 Mult curaj îţi trebuie ca să trăieşti,

dar cu Domnul A

se întâmplă şi astăzi o nouă iubire.

El trasează mereu un nou cap de perspectivă

pentru marele bulevard al speranţei:

 

TIMPUL – cu un genunchi îndoit pe trotuarele lumii,

 

a patra dimensiune a Spaţiului omenesc.

 

Stabil şi durabil.

 

 

CU DOMNUL REPORTAJ, ÎNTR-O SEARĂ DE MAI

Am fost onorat să dau curs invitaţiei de a prezenta o carte care mi-a mers la suflet şi pe autorul ei, Viorel Ilişoi, recunoscut de o întreagă generaţie de jurnalişti drept “Domnul Reportaj”. Asta s-a întâmplat în Bacău, într-o sâmbătă, la Clubul cultural Decebal. Cum nu am pretenţii de critic literar, n-am făcut o recenzie. Nu eram acolo, cei vreo 70 – 80 de oameni, ca să ne plictisim. Aşa că n-am vorbit despre talentul de povestitor remarcabil al autorului, despre stilul care i-a adus atâtea premii şi laude, despre felul în care îşi face documentarea. Cine vrea să ştie toate astea, le află în generoasa, docta şi aplicata prefaţă semnată de prof. Univ. dr. Maria Barna.

Pentru că reportajele lui depăşesc limitele presei de investigaţie şi sunt, de fapt, proză scurtă de cea mai bună calitate literară, nu m-am apucat să povestesc vreo întâmplare cuprinsă în acest volum. Ca să nu stric plăcerea de a descoperi harul acestui moldovean ubicuu. Şi ca să las onorabilul public să-l descopere, camuflat într-o lume care este chiar a noastră, cu cotloane mai puţin vizibile cărora nu le acordăm mare atenţie.Totuşi, mi-am dorit să dezvălui câteva gânduri pe care le-am notat în timp ce parcurgeam cele 413 pagini ale volumului, doar aşa ca să stârnesc şi mai mult interesul pentru “Cele mai frumoase reportaje”.
Viorel Ilişoi are o rarisimă calitate, pe cale de dispariţie în presa românească, şi anume, curajul de a releva adevărul din oceanul de minciuni şi prejudecăţi emanate de mass media contemporană, şi de a scoate senzaţionalul din banal. Şi o face cu farmec, cu delicateţe, cu poezie şi umor, cu autoironie. Dar, mai ales, cu o iubire incandescentă pentru fiinţa umană.
Numai el ştie cum, ne face empatici cu gunoierii, cu taxatorii, cu ţiganii, cu oligofrenii, cu obezii, cu ţăranii din sate neştiute, cu ologii, cu puşcăriaşii, cu oameni care ne sunt contemporani. El nu construieşte destine.
Pur şi simplu, fără emfază, fără patetisme, fără lamentaţii lacrimogene, Viorel Ilişoi, un om crestat de răni, dar în viaţă, se amestecă printre nerăsfăţaţii soartei şi salvează pentru posteritate eternitatea zilei de azi. Firescul actului narativ îţi dă senzaţia că urmează un reportaj chiar cu numele tău.
Fiecare pasaj e o bijuterie epică pe care-ţi doreşti s-o porţi la reverul mantiei tale de vise, o lecţie de viaţă care-ţi răscoleşte amintiri pe care nici nu ştiai că le ai şi pe care o primeşti cu zâmbet pentru duioşia ce musteşte printre rânduri sau cu umbra unei tristeţi consimţite în faţa limitelor şi slăbiciunilor umane.

Poveştile lui sunt alcătuite din imagini în mişcare. Fiecare dintre ele poate fi uşor transformată într-un scenariu de film de acţiune, cu eroi pe care ţi i-ai dori alături pentru că respiră, se bucură, suferă şi iubesc sau urăsc aidoma ţie, în acelaşi iad cotidian ca şi tine.

Un iad care dispare odată cu începutul poveştii. Şi, când o să citiţi Amor, amor într-un picior din Viaţa şi ambiţiile ologului Vasile, mort şi reînviat

sau Omul care i-a făcut pe criminali să plângă, sau Rinichiul, inima asta împuțită sau Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi, o să vă daţi seama cum face Ilişoi nevăzut infernul înconjurător când începe să povestească.

Dar iată-l pe autor, în carne şi oase, printre noi. Mi-a mărturisit că nu i-ar plăcea o întâlnire la care un tip cu ochelari şi cu pretenţii de analist literar să ţină un monolog admirativ. Dimpotrivă, e gata să-şi dezvăluie avatarurile prin care a trecut ca să răspundă azi onor publicului în calitate de redutabil referent al condiţiei umane.

Aşa că, pe el, pe Domnul Reportaj! Pe el, cu întrebări!

Cum publicul, dintr-o firească sfioşenie respectuoasă, nu părea dispus să intre într-un dialog consistent cu Domnul Reportaj, am cerut permisiunea să adresez eu 13 întrebări curioase lui Viorel Ilişoi. S-a închegat o discuţie vie şi spumoasă care semăna atât de bine cu un interviu, încât autorele a întrebat, la un moment dat, când intră calupul de publicitate.

  1. Cum ai ajuns aici?
  2. Cum ţi-ar plăcea să te descrie prietenii?
  3. Care este calitatea ta forte?
  4. Ce admiri?
  5. Ce ţi-ar plăcea să înveţi să faci la vârsta asta?
  6. De ce ţi-e frică?
  7. Dac-ai putea să-ţi schimbi destinul, ce ai fi?
  8. Care a fost cel mai neplăcut moment prin care ai trecut?
  9. Dac-ar fi să păstrezi un singur lucru, care ar fi acela?
  10. Ce scriitori băcăuani cunoşti?
  11. Ce-ai face mai întâi dac-ai fi preşedintele ţării?
  12. Fă un top de trei cărţi care te-au marcat.
  13. Ce aştepţi de la viaţă?

La finalul dialogului nostru, Viorel Ilişoi a recitat un poem minunat, apărut de curând, într-un grupaj poetic de debut, în revista VITRALIU a Centrului de Cultură George Apostu. Apoi, am empatizat la Villa Borghese, unde prietenul Talal ne-a omenit cu berbecuţ la ceaun şi taboulet. Acolo era o petrecere unde dansau ca nişte adieri parfumate câteva femei frumoase de peste Prut. Am băut (Viorel, apă!) un vin excelent (eu şi Talal) şi am fumat (eu) cam mult.

Totul fost minunat şi nimic nu m-a durut.   

O amintire cu Nichita Stănescu

Îți amintești, Dorel Andrieș, cârciuma aia,

Pufoaica Ruptă i se spunea în oraș,

unde noi beam otrava numită Trocadero, un fel de lichior

făcut din cremă de ghete și sodă caustică?

Așa gust avea și așa ne lăsa după o beție:

negri și arși, descompuși, numai cu suflarea tinereții în noi.

Fugeam de la ore, prietene, și ne făceam pulbere.

Turnam băutură în noi ca să se ridice deasupra, ca uleiul,

toate visele noastre de poeți în devenire.

Eram îndrăgostiți de Nichita Stănescu.

Știam totul despre el. Era zeul nostru, lui ne închinam.

Scriam ca el, îl imitam fără rușine, ba chiar cu entuziasm.

Odată mi-ai citit o poezie de-a lui și ni s-a părut așa de frumoasă

că ne-am pus amândoi în genunchi, față în față,

frunte lipită de frunte, și am plâns de emoție

recitind-o pe rând, iar și iar, chiar acolo, în centru.

Și la băut tot cu Nichita voiam să semănăm,

de aceea turnam porcăriile alea în noi,

ca să ne facem ficații flenduri

și să murim pe la 50 de ani, sublim,

cu cartea în mâini și cu sticla la picior.

Geniali și trimbulinzi voiam să fim.

Și poate chiar eram.

Îți amintești, prietene? Cum beam noi și citeam poezii,

într-o zi, la masa noastră a venit și Dănuș Luca,

zis Malacul, care habar n-avea de poezie, nu trăia

nimic din delirul nostru liric, de fanatici.

A stat Dănuș două ore și s-a uitat la noi cum vorbeam

cu înflăcărare despre poetul frumos ca umbra unei idei.

Ar fi vrut să spună și el ceva, căci fiorul intrase cumva și într-însul

cum intră sunetul în toaca de lemn, care altminteri

n-ar avea nimic de spus așa, ca lemn pur și simplu.

Voia, dar nu era în stare. El și poezia se refuzau reciproc.

Și atunci, la capătul celor două ore de rușinată ascultare,

neștiind vreun vers sau vreo întâmplare din viața poetului,

Dănuș al nostru s-a ridicat și a strigat tare,

de s-au întors toți bețivii de la Pufoiaca spre noi,

cu buzele umede, cu paharele tremurându-le în mâinile

lustruite de mângâierea zilnică a sticlei, a zis:

‒ Băi, ce pușca mea tot vorbiți atâta de Nichita Stănescu,

doar gura e de voi și nu faceți nimic,

nimic nu faceți pentru marele poet!

Uite, a strigat Dănuș ridicându-se de la masa de tablă,

eu îmi rup cămașa pentru el, căcănarilor!

Și și-a rupt cămașa cea albă, au sărit nasturii, unul direct

la mine-n pahar, altul pe masă, ceilalți pe jos, prin Pufoaica.

A rămas la bustul gol, frumos ca un efeb, căci Dănuș

făcea karate. Se ungea cu cremă pe corp și cu ulei pe păr,

și-l dădea pe spate, ca Eminescu. Eracel mai frumos dintre noi, avea și gagici.

‒ Bravo, bravo, ai strigat tu ‒ ți-aminteștești? ‒

asta-nseamnă să-l iubești cu adevărat pe Nichita!

La care Dănuș, încurajat de aprecierea ta sinceră,

s-a bătut cu pumnii în piept ca Tarzan după o luptă

și a strigat tare, să-l audă toți bețivii ăia inculți,

iar vocea lui s-a dus și mai departe, până la cer:

‒ Să-mi bag piciorul dacă nu fac acum 50 de flotări pentru poet!

S-a încordat ca un arc și, ca să-și facă curaj,

și-a tras întâi vreo 20 de cărți în cap cu „Albumul memorial“

cărțoiul ăla de peste 400 de pagini despre Nichita,

apărut la Viața Românească după moartea lui,

pe care noi îl citeam și plângeam, căci ne intra ca alcoolul în creieri

și totul devenea foarte albastru și trist pentru noi,

atât de albastru și de trist, încât țâșneau

poeme albastre și triste din noi, parc-ar fi fost

scrise de Nichita Stănescu ‒ în viață fiind și beat mangă.

Apoi Dănuș s-a aruncat la pământ și a băgat

50 de flotări, frate, fără oprire, pe număratelea,

de-au rămas toți bețivii cu gura căscată, le curgeau

balele în pahare. Și niciunul n-a îndrăznit să rupă

cu vreo șoaptă momentul solemn când Dănuș

s-a ridicat gâfâind, cu sângele ieșindu-i

prin pori de atâta efort, de la flotările alea.

Mi-a băut paharul din față, cu nasture cu tot, și pentru

că nu era destul ce făcuse pentru poet, și-a mai tras

vreo zece cărțoaie în cap, trosc! trosc!, și după aceea

a izbucnit Dănuș al nostru în plâns. Mai mai ții minte?

Plângea de-i clocoteau pătrățelele de pe abdomen și pectoralii

lucrați la karate, clandestin, într-un garaj de pe la Păcii.

Plângând a plecat, în pielea goală, cu palmele și cu pieptul

murdare de la seria aia criminală de flotări.

S-a oprit în poarta acelei terase infecte și printre

lacrimi cât a putut de tare a strigat: Nichita

Stănescu e mare poet, mânca-v-aș! Băgați

flotări, dacă îl respectați cât de cât! Măcar una!

Și nimeni, prietene, nimeni dintre acei

drojdieri ce veacul și-l făceau îmbătându-se criță,

n-a băgat o flotare pentru poet, măcar pentru faptul

că fusese și el un bețiv ca și dânșii.

Numai că în loc de ficat îl durea

până la țipăt un cal măiastru.

10 februarie 2017, București. Prozoezie.

Mulţam lui Răzvan Bibire pentru foto!

LUMINĂ DIN LUMINĂ

Dumitru Macovei îşi trăieşte boema într-o casă veche, cu cerdac şi cu grădină verde vara şi albă iarna. Lui Dumitru Macovei puţin îi pasă că-i vecin cu Primăria, dar primarului îi pasă că Primăria Moineşti are gard comun cu un artist care face cunoscută urbea în lume.

Viaţa lui se petrece într-un atelier plin de lumină, foarte curat cu, tablouri peste tot, înşirate pe jos, atârnate pe pereţi sau stivuite pe rastele, aproape de tavan. Dacă n-ar fi petele multicolore de vopsea de pe podeaua de scândură, atelierul lui ar putea fi uşor confundat cu depozitul unui mare muzeu.

Până când vine cu ceştile de cafea, te invită să ocupi loc în mijlocul vieţii lui de artist şi să-i priveşti tablourile de peste tot, printre colecţiile de artă, de obiecte vechi, de artefacte folclorice, scoarţe vechi, un gramofon cu pâlnie de alamă, o casă de bani fanariotă, laviţe înfierate, mobilă veche şi tot felul de antichităţi.

Mă gândesc cum vibrează fibrele intime ale lui Dumitru Macovei când iese în tinda casei lui să se bucure de lumina asfinţitului imperial dinspre coama dealurilor de Vest. Cum eternizează el pe pânză lumina acelei clipe unice în care amurgul trage după el în întuneric trenul verde de la Comăneşti şi încă o noapte cade peste oraş şi peste viaţa lui neştiută…

Omuleţul este un personVERNISAJ DUMITRU MACOVEIaj pitoresc, rar la vorbe.  Preferă să scoată pânze după pânze de pe rafturi şi să le explice lapidar: Balcic, Eforie, Tescani, Sighişoara, Mraconia, cicluri care surprind locurile pe unde a umblat în momente reinventate artistic cu tuşe uneori păstoase, în culori tari, rareori amestecate, alteori cu delicateţea stampelor japoneze, cu accente care subliniază dinamica perspectivei şi individualitatea subiectului.

Într-o izbucnire neaşteptată de curaj comunicaţional, artistul mărturiseşte că are lucrări împrăştiate prin muzee şi colectii particulare din România, Italia, Canada, SUA, Elveţia, Germania, Anglia, Moldova, Ucraina, Franţa. Cu sfiala omului care ar fi vrut să facă mai mult, îl aud spunând aproape în şoaptă că a fost distins cu Premiul national pentru arta sacră acordat de U.A.P. Bucureşti.

Dacă un critic atestat ca Valentin Ciucă se referea la profesionalismul lui Dumitru Macovei în arta culorii, eu am să plusez, fără teamă, şi am să focusez pe arta luminii. Chiar şi la cea mai superficială privire, echilibrul şi armonia tablourilor lui Dumitru Macovei transmit o energie pozitivă, aidoma luminii de primăvară care face mugurii să explodeze.

Modestia nu-i poate ascunde filosofia proprie a creaţiei, care are la bază captarea luminii şi dezvăluirea culorilor din care se alcătuiesc lucrurile şi fiinţele. Iar el are, nu se ştie de unde, vrăjitoria de a scoate lumina la iveală.

  Semnele lui grafice lasă în urmă un soi de bonomie, şi vădeşte disponibilitatea de a aborda cu dezinvoltură stiluri şi curente artistice dintre cele mai diverse, de la pictura bisericească (unde foloseşte o tehnică veche, cu cărbuni din crengi de viţă de vie, var măcinat şi cărămidă pisată) până la hiper-modernism. Maturitatea artistică îi permite să evadeze curajos de la neo-realismul bine temperat al picturii de şevalet, la abordări non-figurative, abstracţioniste, trecând în viteză – doar aşa, ca să-şi demonstreze sieşi că este capabil – prin experimente neo-impresioniste sau cubiste.

Nu are reguli, nu se cramponează în precauții stilistice, nu-şi face mari probleme în armonizarea cromaticii, nu respectă excesiv cutumele proporţiei de aur. El însuşi ar putea crea manuale de protocol estetic şi de proceduri de abordare nonşalantă a subiectelor.

Dumitru Macovei este un meseriaş temperat al candorii. Din unele pânze transpare un aer ghiduş, de umor tipic povestitorilor moldoveni. Nu poţi să nu zâmbeşti privind tablourile din ciclul de Capre, sau cele denumite hâtru Mitza Biciclista, Mitza biciclistă fără Mitza, sau Un pahar în plus, restul au plecat .

Dimpotrivă, portretele şi autoportretele, sunt extrem de serioase. Peronajele au expresii triste, nostalgice, meditative şi sunt surprinse în secunda în care ochii lor emană preocupări interioare halucinante şi transfigurează o anumită teamă pentru următorul tic-tac al vieţii.

La rândul lor, naturile statice şi interioarele lui sunt dominate de o cromatică vie, elaborată printr-o tehnică ce depăşeşte simplul meşteşug instinctual. Armonia culorilor, găsirea celei mai interesante şi mai inedite linii de perspectivă, încadrarea expresivă a subiectului, jocul savant de umbre şi lumini, sunt elementele majore ale profesiunii de credinţă a pictorului.

Laborios şi neobosit, Dumitru Macovei produce imagini cu subiecte şi teme diverse, dar, dintre ele, peisagistica mi se pare domeniul de inspiraţie care-l aranjează cel mai bine. Ciclul realizat la Balcic, cel de pe litoralul românesc, sau tablourile create în tabăra de la Sighişoara sunt de departe cele mai reprezentative pentru creaţia artistului.

El alege din realitate acele fotograme care emană o lumină specială, într-un spectru care dă strălucire unică şi expresivitate elementelor naturale sau citadine. Proporţiile volumetrice, în alternanţă cu o căutată geometrie cromatică sunt intens accentuate de vibraţiile unor tonuri delicate care invită la rememorări fierbinţi. Chiar dacă unele subiecte sunt tratate în manieră naturalistă, academică, tuşele energice nu pot ascunde amprenta modernismului care-i zvâcneşte din pensulă.

Alegerile lui Dumitru Macovei sunt semne de înţelegere profundă a vieţii şi efect al căutărilor şi al frustrărilor sale intestine. Nu-i găsim numele decât rar pe afişele galeriilor de artă, deşi este un pictor de luat în seamă şi are multe de povestit despre lumina din tablourile lui. Omul îşi vede de treaba lui, în adânca şi suverana lui provincie peste care planează incredibilul spirit Dada. Dumitru Macovei priveşte candid fiinţele şi lucrurile din jur, extrage lumina din ele şi o aşează pe pânză cu credinţă şi eleganţă.

El ne învaţă, fără ostentaţie, că modul său atât de personal de a oglindi şi de a imortaliza realitatea ajută memoria lumii să se zămislească în multe feluri, reînnoindu-se mereu şi mereu, ca o altfel de lumină în lumina ochilor fiecărui om care-i priveşte tablourile.

Un fel de dizidenţă: VISÂND O CORABIE

Primele două ediţii ale Festivalului Naţional al Culturii şi Educaţiei Socialiste (1977 şi 1979) s-au desfăşurat sub denumirea “Cântare României”. Propagandiştii au botezat cea mai amplă manifestare ideologică din istoria ţării după titlul celebrului poem în proză al lui Alecu Russo, “Cântarea României” – a cărui primă versiune a fost publicată în numărul unic al revistei „România viitoare”, în 1850, la Paris, cu o Precuvântare semnată de Nicolae Bălcescu. Doar că, activiştii culturali ai propagandei de partid, ca să nu fie acuzaţi că plagiază un transfug la Paris şi, pe deasupra şi cu un nume cosmopolit (auziţi, tovarăşi, Russo, cu doi de s, ăsta nici nu-i român, e rus sub acoperire!) şi-au zis că e cazul să-şi aducă o contribuţie personală şi au eliminat articolul “a”. Cântarea a ajuns “cântare”, pluralul de la substantivul cântar.

Poporul, miştocar de felul lui, adus deseori cu japca pe scenele căminelor culturale, a găsit repede de cuviinţă să ironizeze titulatura “marelui festival” – menit să-l lustruiască pe marele cârmaci – şi, inspirat de lozincile la modă “Patriei mai mult cărbune!” sau “Comunismul – viitorul de aur al Românei!”, oamenii, convocaţi la activităţi culturale de care n-aveau niciun chef,  îi ziceau festivalului “Terezii României”, “Balanţe României”, Cumpene României” sau “Bascule României”. Abia pe la ediţia a treia a festivalului “Cântare României”, activiştii de partid s-au prins că lumea normală la cap ia în batjocură “uriaşa manifestare de forţe creatoare a poporului român”, şi au hotărât să pună capăt bancurilor care circulau prin culise adăugând a-ul la cântare, ca să fie clar că-i vorba despre cântec şi nu despre obiectul cu care se face cântărirea.

Versuri de VM (2)

În aprilie 1983, după o gestaţie de mai bine de un an, apărea sub egida Consiliului Judeţean al Sindicatelor Bacău, o carte de 125 de pagini care conţinea creaţii poetice ale membrilor Cenaclului Artelor de la Casa de cultură “Vasile Alecsandri”.

Elegant pentru acele vremuri, volumul cuprindea un capitol de poezii despre ţară (23 de pagini) şi un generos spaţiu liric în car figurau poeme semnate de Victor Munteanu, Viorel Savin, Ioan Enea Moldovan, Cornel Galben, Ernest Gavrilovici, Dan Gavrilovici, Nicolae Mihail, Dan Nicodim, Silvia Munteanu. (Eu am un grupaj de opt poeme de dragoste şi semnez grafica de copertă.) Extraordinar pentru epoca aceea, nicăieri într-o carte care apărea sub emblema Festivalului “Cântarea României” nu se regăseşte numele “Marelui Cârmaci”.

Am ales împreună cu Petru Cimpoeşu – desemnat să facă selecţia şi prezentarea cărţii – titlul volumului. După îndelungi discuţii şi meditaţii, am optat pentru “Visând o corabie”, (titlul unui poem al Silviei Munteanu, aluzie ironică la sloganul zilei care era “Comunismul, visul de aur al omenirii!”, dar şi la metafora “cârmaciului” care ducea corabia României către un viitor măreţ, scornită de Zaharia Stancu: Mândră corabia, meşter cârmaciul! .

Supervizorii de la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă, Constantin Donea şi Aurica Paşcanu, care dădeau viza pentru ce se edita în Bacău, au sesizat cinismul ironiei: Băi, dracilor, vă mănâncă chielea? Dacă se prind ăştia de la secu, ne ia dracu şi pe noi, şi pe voi!Versuri de VM (1)

Paradoxal, deşi fără niciun mesaj ideologic, fără osanalele închinate lui Nicolae Ceauşescu absolut obligatorii la ora aceea pentru orice text tipărit, cartea a trecut de orice cenzură, a apărut în 3 000 de exemplare, a fost distribuită gratuit în biblioteci şi prin şcoli şi, dac-ar fi reeditată, ar fi un câştig pentru istoria literară a Bacăului.

 

EU ROMÂNIA

tricolornu contează că scrie la pagina-ntîia că sunt pe primul loc

la toate testele pentru bătăliile lumii

pentru cucerirea frumoaselor femei şi a neantului

pentru creşterea celor mai puternici fii

sau la concursurile de inteligenţă şi îndemânare

realitatea e alta când prima pasăre îşi ia zborul

speriată de leneşa explozie a sângelui de românia

când frumoasele fete şi frumoşii bărbaţi

cei mai deştepţi şi mai puternici copii ai inimii mele

se duc aiurea ca şi când n-ar fi fost românia

şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant

 

mai ales noaptea când sunt adâncit în românia mea

văd unduind viruşi stupizi pe ecran pe linoleum

în păduri şi câmpii în computer în tramvaiele goale

în ceaşca de cafea în rugina locomotivelor

din inerţie împinse la vale de vagoanele goale

 

dimineaţa la prânz şi seara mă doare că românia

se mişcă în jocul de gleznă al continentului

cu privirea ei de animal rănit care se târăşte mut

să-şi dea sfârşitul la uşa stăpânului

pe care atât de mult dedemult l-a iubit

 

de aceea eu cer ţigara din urmă şi în lumina luceafărului

fumul creează efectul de tricolor

efectul placebo pentru dezamăgire

să las măcar adâncă şi mirositoare urmă de om

privind oblic spre nori

definitiv condamnat la românia mea

atât de aproape de dureroasa tragere pe roata istoriei

când urmează să i se presare pe răni sarea din fundul munţilor ei

iar lamentaţia e drog pentru prevenirea uitării

 

în războiul cu mine se-ntâmplă lucruri teribile noaptea

când sunt adâncit în românia mea care naufragiază

cu o pungă pe faţă în genunea zilei de mâine

şi casa mea se scufundă în fosa cea mai adâncă

trasă-n uitare de greutatea fabuloasei comori românia

  

  

caut înţelesuri nebănuite în această sinucidere

aşteptând fără teamă pe calea romanului

să se oprească inima mea

până să se consume lumina

din secţia de neurologie politică românia

Şi strivesc ţigara de adio

 

numai că îngerul meu păzitor deodată zice Nu

nu acum Nu N-ai să mori înainte să mărturiseşti tuturor

de ce rana din ochii tăi românia nu se mai vindecă

de ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă

de ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia

sângerează mereu sânge de românia

CARMEN – O PATĂ DE MOV

Vineri, m-a dus Geo Popa cu o Alfa Romeo abia scoasă din service, la Moineşti, la vernisajul unei expoziţii cu tablouri scornite de Carmen Poenaru. Pe serpentinele de la Scorţeni, m-am declarat plictisit de avalanşa de abstract care domină arta contemporană, acoperind orice urmă de gând normal despre viziunea artistică. Domle, de la Jackson Pollock încoace, care mai de care artist plastician se trezeşte că pictura figurativă, – aia prin care artistul transfigurează realitatea, arătându-ne-o aşa cum o vede el, prin prisma educaţiei şi a visului său, în peisaje, portret, naturi statice sau grafică, cu tuşe de penel sau pensulă sau poantilism sau chiar cu unghiile lui – e un mare nimic, un rahat depăşit de gustul epocii. Am fost amândoi de acord că abstractizarea ficţională, non-figurativul, post şi hiper-modernismul nu sunt decât rezultatul întâmplării, similare cu gestul inconştient al maimuţei care, având la îndemână culori şi pensulă, mâzgăleşte aşa-zise tablouri. Cuvântul snobism s-a auzit de câteva ori în discuţia noastră, apăsat, cu obstinaţie. Simple păreri, chestiuni de gust, care, din eleganţă, nu se discută.

 

În nou-nouţa galerie, impecabil modernizată, a Centrului Cultural Lira din Moineşti, ne-am amestecat cu o lume bună şi multă care îşi clătea cu bucurie ochii obosiţi de cenuşiul zilei de noiembrie cu spectrul solar împrăştiat pe pereţii albi, în armoniile lui complementare, rareori văzute în oraşul lui Tzara.

Evenimentul plastic prilejuit de vernisajul expoziţiei de pictură Rezonanţa culorii semnată de Carmen Poenaru, mi-a dat senzaţia că mă aflu într-un spaţiu destinat revelaţiei: de pe simeze, din tablouri de dimensiuni generoase, izbucneşte lumina cu toate culorile ei, întrepătrunse ca într-un captivant şi excitant joc al dragostei.

După ce a experimentat cu fervoare şi curaj diferite domenii ale artei utilitare – fashion design, mobila pictată, icoana pe sticlă, plastica decorativă – artista abordează într-un personal spectru poetico-filosofic, subiecte dintr-o tematică proprie, ilustrate printr-o juxtapunere de tonuri armonice, în savante ritmuri secvenţiale.

Amurguri, grădini exotice, lagune, veri fierbinţi, ritmuri, rezonanţe şi reflexii sunt câteva din zonele pe care artista le explorează în expoziţia Rezonanţa culorii (reiterată de la Complexul Muzeal Iulian Antonescu, instituţie care a finanţat şi elegantul album al expoziţiei), invitând privitorul să-i descopere duioşia şi revolta, tandreţea şi energia. Atingerea pensulei de pânză, în aparenţă rebelă, în profunzime tandră, capătă corporalitate şi rafinament, dând la iveală nuanţe insolite care dezvăluie un spirit descătuşat de convenţii şi conformisme. Imaginile abundă în mişcări nervoase, controlate de un afect pe care-l poţi bănui puternic, capabil să combine poetic nuanţe nocive cu dulci miresme conceptuale, în care sensibilitatea sparge proteic canoanele clasice. 

De obicei, pictorul preferă să asculte părerile altora despre creaţia lui. Dar, Carmen nu e o simplă zugrăviţă care lasă în urmă semne cromatice, ea are o proprie filosofie a creaţiei pe care o exprimă şi verbal, cu noşalanţă, convingere şi pasiune, ajutându-te să înţelegi logica rezonanţei culorilor care invadează pânza tablourilor. Aşa că, a vorbit, iar speech-ul ei a fost pe înţelesul tuturor, explicând şi pentru neofiţi mecanismele care declaşează în om nevoia de frumos. A fost un altfel de vernisaj, lipsit de discursuri conformiste preţioase, de volute lingvistice pentru care trebuie să faci apel la dicţionar. Ad hoc invitat la cuvânt, profesorul moineştean Ion Văsâi, el însuşi pictor, a subliniat, amical, spiritul liber al artistei şi forţa cu care seduce ea, prin culoare, ochiul privitorului.

      La final, într-un gest firesc de gazdă îndatoritoare, inginerul Ilie Viorel, edilul Moineştiului, a oferit artistei cinci trandafiri, ireal de mari şi de albi, şi a rostit o frază de mulţumire: Poate ar fi trebuit să fie roşii, în semn de preţuire, dar sunt albi, pentru că albul cuprinde toate culorile universului.

       Scenariile de lumină născocite de Carmen au o constantă: mirosul discret de lavandă care umple galeria. Izvorât din misteroasa şi senzuala pată de mov, nelipsită de pe nicio pânză.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am fost speaker

La invitaţia fundaţiei BookLand, am vorbit vrute şi nevrute ( am depăşit cu 5 minute timpul acordat) în faţa a circa 150 de tineri (foarte educaţi, de vreme ce nu m-au fluierat) despre prostie şi inteligenţă. Am vorbit, dar m-am pregătit pentru asta vreo trei zile şi m-am ajutat de textul pe care-l aveam scris. Îl public (e un eseu cam lung), dar pe cuvânt că am fost sincer până la sânge.  Am  măcar curajul să recunosc că am fost, de-a lungul vieţii, de multe ori mai prost decât deştept.

Abia aştept fiu contrzis:)BookLand Evolution - speaker_Val Mănescu

PROST SAU DEŞTEPT? ALEGEREA TA

Vă salut!

Cu peste 2500 de ani în urmă, Siddhartha Gautama Buddha a atins iluminarea prin meditaţie şi a întemeiat budismul, una din principalele religii ale lumii la care are în prezent peste un miliard de credincioşi. Că prostia e veche decând lumea, o dovedeşte şi acest aforism izvorât din marea înţelepciune a lui Buddha:

Este mai bine să fii prost şi să ştii asta, decât să fii prost şi să te crezi înţelept.  Numai că tre să-ţi meargă mintea ca să-nţelegi cât eşti de prost. Şi asta-i ceva mai dificil…Depinde de câteva noţiuni antipatice, inventate de psihologi, sociologi, filosofi şi alţi draci cu doctorate pe bune, ca să ne tulbure existenţa. Am depistat 8 cuvinte care fac diferenţa între prostie şi inteligenţă: Educaţie. Principii. Atitudine. Implicare. Performanţă. Bun gust. Eleganţă. DEMNITATE.

De cele mai multe ori, a fi prost este similar cu a fi mitocan. Mai nou, cocălar sau piţipoancă. Hai să vedem cum se recunosc!

E destul de simplu: vorbesc tare şi necontenit, se cred superiori, se bagă inaintea altora la rând, râd strident, ca să-i convingă pe ceilalţi că-s veseli, se pricep la orice şi, dacă-i contrazici, ţi-ai dat foc la valiză!

Nimeni nu s-a născut învăţat, dar n-ai nicio scuză dacă mori prost…din păcate, lumea e plina de oameni care, pare-se ca au găsit scuze. Una din vorbele bunicului meu pe care-am înţeles-o mult mai târziu, era: N-are rost să fii prea prost!

Educatia e generatorul care mână o societate spre prosperitate. Pe cei actualmente „proşti” cu greu îi mai schimbi. Din păcate, umanitatea a dat mai puţine genii fără studii şi mult mai mulţi idioţi cu diplomă. Şi, după cum se observă, mama proştilor e mereu gravidă…

Un mare scriitor, Umberto Eco, a constatat că Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei. Prostia, nu.  _DSC0082

Iar un profesor de-al meu spunea că „Diferenţa dintre un om prost şi un om inteligent este că prostul face mereu aceeaşi greşeală iar deşteptul tot timpul alta.

Tot el zicea: Fii deştept, că ţara geme!

A fi deştept, înseamnă să ai idei, să fii creativ. Nu neapărat să reinventezi roata, ci să găseşti soluţia optimă ca să ieşi dintr-un impas. Creativitatea vine din capacitatea de a conexa informaţii din domenii diverse. Cu cât circumvoluţiunile noastre sunt mai populate cu informaţii, cu atât mai mari sunt posibilităţile de a ieşi inteligent din situaţii imprevizibile.

Specialiştii afirmă că majoritatea oamenilor folosesc doar 10 % din capacitatea cerebrală. Vă imaginaţi că într-un creier uman există între 85 și 100 miliarde de neuroni, fiecare dintre ei având cam 10.000 de conexiuni?

E o minunăţie a naturii partea cea mai de sus a corpului nostru şi, oricât de mult ai utiliza-o, nu faci febră musculară! Din fericire, gândirea nu doare! Dar trebuie să admiteţi că sunt mulţi, chiar printre cei pe care-i cunoaşteţi, care parcă se feresc să gândească, de frică să nu sufere. Aşadar, gândeşte! Nu doare! Şi nici nu-i ilegal…încă!

Am auzit cu toţii, de multe ori, expresia: E deştept, domle, îi merge mintea! 

A fi deştept înseamnă să fii cu ochii deschişi tot timpul, gata să observi, să analizezi, să-ţi explici ce, de ce, cum se întâmplă în jurul tău. Cu cât o faci mai temeinic şi mai profund, cu atât mai repede poţi găsi rezolvarea problemelor cu care viaţa nu conteneşte să te provoace.

Dar, ca să devii deştept, trebuie să vrei să ştii. Nu poţi şti dacă nu citeşti, dacă nu te informezi. Informaţia face puterea, îţi conferă abilitatea de a vedea clar lucrurile cu adevărat importante cărora merită să le dedici timpul tău. Şi, poate acum nu vă daţi seama, sau nu vă prea interesează, dar, credeţi-mă, odată cu trecerea anilor, TIMPUL devine din ce în ce mai scurt şi mai preţios.

În ce mă priveşte, din cea mai fragedă tinereţe, am fost un curios. M-a interesat orice. Mi-aduc aminte cum cotrobăiam prin sertarele bunicii şi dădeam peste câte-un obiect care avea povestea lui, şi cum mă jucam cu un camion de lemn, încercând să pricep de ce-i dispare umbra când intră soarele-n nori.

M-au urmărit o sumedenie de pasiuni care, în aparenţă, n-au aproape nicio legătură una cu alta: muzica, şahul, electronica, tâmplăria, călătoriile, grădinăritul, handbalul, sculptura, pictura, scrisul, arhitectura, mecanica, chimia, fizica, teatrul, şofatul, limba română, franceză, rusă, italiană şi engleză, televiziunea, jurnalismul. Am învăţat să trag la ţintă, ştiu să bat un cui şi să folosesc şublerul sau lera.

Ştiu cum se face betonul, lucrez pe computer încă de prin anii 80, ştiu ce face ambreiajul unui automobil şi care-i deosebirea dintre sirocco şi mistral. În fine, ştiu să sudez şi sunt capabil să repar aproape orice aparat electric sau instalaţie sanitară.

Sunt, dacă-mi permiteţi, o comoară la casa omului !!! Băgaţi de seamă că nu mă dă modestia afară! Dar eu zic că modestia-i pentru proşti!

Nu chiar tot ce fac îmi ies ca la carte şi, de multe ori recurg la improvizaţii deloc ortodoxe care, culmea!, o vreme funcţionează. Până se strică definitiv! Dar n-am ezitat niciodată să încerc să fac ordine în dezordinea lumii şi să consider problemele care se ivesc drept provocări ale destinului. În calitatea mea de om mă simt obligat să le înfrunt cu toată priceperea. Şi cu plăcere, pe cât e posibil. Oricum, vă asigur că nu mă plictisesc niciodată.

Nu mi-a fost niciodată frică de moarte, dar vă spun că m-a urmărit mereu teama că o să trăiesc o viaţă în care n-aş fi în stare să fac ceea ce trebuie, cât mai corect şi mai benefic pentru mine şi pentru ceilalţi.

Am fost şi sunt un norocos, am putut să mă dedic, din curiozitate şi cu plăcere multora din aceste pasiuni, şi, cu timpul, unele dintre ele şi-au pierdut caracterul de hobby şi au devenit meserii de pe urma cărora mi-am câştigat existenţa.

Ce satisfacţie uriaşă: să faci ce-ţi place şi să fii şi plătit pentru asta! Vă garantez că nu mulţi oameni au parte de-o asemenea fericire.

Viaţa mi-a dăruit enorme satisfacţii, toate motivate de pasiunea cu care am vrut şi vreau să ştiu cât mai multe.

Pentru că am fost fascinat de principiile mecanice, ani la rând mi-am reparat singur bicicleta şi, mai târziu, maşina. Geometria m-a ajutat să-mi fac singur planurile casei în care locuiesc. Pentru că am fost curios să aflu tot ce se poate despre forţele ascunse ale electronilor, am înţeles repede cum lucrează un calculator şi cum va schimba internetul relaţiile umane. Pentru că mi-a plăcut gramatica, literatura şi teatrul, am putut să mă adaptez uşor la fascinanta muncă de presă şi televiziune. Şi, uite, chiar acum, pentru că am citit cândva Arta oratoriei a lui Cicero, am curaj  să vorbesc în faţa voastră…_DSC0088

Nici nu mai ştiu cum s-au cuibărit în mintea mea Moctezuma şi legenda lui Ariel, aselenizarea lui Amstrong pe lună, Marea revoluţie socialistă din octombrie şi limbajul Cobol, istoria României şi expediţia lui Magellan, genialele invenţii ale lui Leonardo da Vinci şi minunile lui Picasso sau Brâncuşi…

Din experienţă, vă spun că nicio informaţie nu trebuie s-o consideraţi inutilă. Odată şi-o dată vă va folosi în viaţă. În liceu, pasionat de poezie, de chitară şi de-o blondă superbă din clasa a douăsprezecea D, nu prea mă omoram cu chimia. Cât pe-aci să rămân corigent pe vară. La ultima oră de curs, profesoara m-a întrebat care-i formula zahărului. Dac-o ştiam, îmi punea o notă de trecere. Ei bine, n-o ştiam! A scos o pungă de zahăr şi m-a pus să-l mănânc cu linguriţa aia de laborator, după care m-a trecut la tablă, unde am scris de o sută de ori afurisita de formulă.

C12 H22 O11. Ce să zic? Eram extrem de ofuscat şi mă simţeam umilit pe nedrept. La ce naiba să-mi trebuiască mie să ştiu formula zahărului? Eu eram Poetul, Artistul liceului, ce dracu!

Ei bine, peste vreo zece ani, la Constanţa, în concediu, un hoţ m-a uşurat de portofel. Eram disperat, mă lasase lefter. Cu ultimii cinci lei, am intrat într-o cafenea şi am cerut o cafea. La o masă de vizavi, doi bătrânei discutau aprins despre diabetul zaharat.  La un moment dat, unul dintre ei, zice: La urma urmei, tu nici nu ştii formula zahărului!…Ba o ştiu, răspunse celălalt. Punem pariu? Pe două sute! Fii atent: e C22 H12 011! Mă scuzaţi, domnule, zic eu, e C12 H22 O11! Na, ţi-am zis ? Hai, scoate banii şi dă-i tânărului, el a câştigat pariul!

Aţi înţeles: tânărul ăla eu eram.

Şi acum o să vă rog să fiţi foarte foarte atenţi! Pentru că o să vă dezvălui care este secretul unei vieţi în care să nu vă plictisiţi. Mai ales, să nu vă plictisiţi de voi înşivă. Pentru că plictiseala este preludiul nepăsării, iar nepăsarea este preludiul urii. Iar ura duce la moartea sufletului, a simţirii._DSC0097

Ia fiţi atenţi! Nu uitaţi niciodată că înaintea voastră, de la omul descins din maimuţă şi până în clipa asta, pe planeta asta au trăit miliarde şi miliarde de fiinţe umane. Toţi, dar absolut toţi, au avut de înfruntat provocări dure, mai mari de la o epocă la alta. Am constatat pe pielea mea, şi cred că şi voi la fel, că viaţa extrauterină e plină de probleme. Ei bine, nu există problemă umană pe care o poţi avea şi despre care să nu fi scris cineva într-o carte! Cititul este fundamental! Face bine creierului! Îl alimentează cu idei, îi dă rezolvări pentru dilemele tale, îl luminează. Iar pe tine, ca fiinţă, te învaţă să judeci corect şi te conştientizează că eşti om cu puteri nebănuite. Şi că nu eşti singur.

Lăsaţi telecomanda şi tableta pentru două ore pe zi şi citiţi! Orice carte a fost scrisă pentru că autorul a vrut să vă înveţe ceva. Ceva util pentru viaţă. Cine a văzut măcar un episod din Las Fierbinţi? V-aţi amuzat de cât de limitate sunt personajele? Câtă prostie bubuitoare sufocă satul acela, din fericire imaginar. Dar aţi văzut vreo carte în vreo secvenţă?

Cine n-a petrecut o după-amiază întreagă cu urechile încinse şi cu părul zbîrlit aplecat deasupra unei cărţi, citind şi iar citind, şi uitînd de lumea din jurul său, şi nebăgînd de seamă că-i e foame sau frig? Cine n-a citit niciodată pe ascuns sub plapumă, la lumina unei lanterne de buzunar, fiindcă tata sau mama sau vreo altă persoană grijulie a stins lumina pe motivul bine intenţionat că acum trebuie să dormi, căci mîine te scoli devreme? Cine n-a vărsat niciodată lacrimi amare, fie pe faţă, fie în ascuns, fiindcă o poveste minunată se sfirşea şi urma despărţirea de personajele alături de care luaseşi parte la atîtea aventuri, fiinţe iubite şi admirate ce îţi stîrniseră îngrijorări şi speranţe, şi fără a căror prezenţă viaţa părea dintr-o dată goală şi lipsită de sens? (Never ending story – Michael Ende)

 Din prima clipă când îţi apleci privirea pe un text scris, creierul se pune în funcţiune. El trebuie să descifreze simbolurile grafice ale literelor. Simultan, pe măsură ce decriptează cuvintele, mintea crează prin sinapse, asociaţii cu realul. Citeşti Ana are mere şi-n mintea ta se iveşte o fată cu braţele pline cu mere. Citeşti “Zăpada s-a aşternut peste oraş” şi ai imaginea iernii, în toată splendoarea ei. Fotograma capătă viaţă, vezi oameni zgribuliţi, fulgi mari şi pufoşi, un brad încărcat, copii cu patine.

Confucius, unul din marii gânditori ai lumii precreştine, afirma, acum două milenii şi jumătate: “Cel care este stăpânul minţii sale, este stăpânul universului”…

Cărţi de citit până la 25 de ani. Ca să fii om întreg.

Poveşti – Creangă, Ispirescu, Fraţii Grimm,

Aventurile lui Habarnam –  Nikolai Nosov

Alice în ţara minunilor – Carroll Lewis

Marile legende ale lumii

Cărţile lui Mark Twain, Jules Verne şi Fenimore Cooper

Aşa s-a călit oţelul – Nikolai Ostrovski

Eneida şi Odiseea – Homer

Adam şi Eva – Liviu Rebreanu

Opera lui William Shakespeare

Science fiction

Feodor Dostoievski

Fahrenheit 451 de Ray Bradbury

Civilizaţia aztecă – George Vaillant

Principele şi Caietele Principelui de Eugen Barbu

Al treilea val – Alvin Toffler

Un veac de singurătate – Garcia Marquez

Romanele lui Ernest Hemingway

Marii scriitori ai lumii şi ai literaturii române

Vieţile şi operele marilor pictori, muzicieni, scriitori, actori ai lumii.

Văd că, de curând, a apărut o teorie nouă care defineşte tineretul cuprins între 13 şi 20 de ani drept generaţia Z, şi vă caracterizează drept grăbiţi, încăpăţânaţi, independenţi şi pragmatici, respirând într-o perfectă armonie cu universul digital. Vă recunoaşteţi în această descriere? Înafară de chestia cu universul digital care nu exista pe vremuri, totate celelalte atribute mi se potriveau mănuşă şi mie, când eram de vârsta voastră. Aici mi se pare mie că generaţia voastră are o serioasă bătălie de dat între uşurinţa cu care poţi obţine din mediul virtual orice informaţie şi necesitatea construirii unei culturi generale proprii care să te servească oricând, mai ales când nu dispui de un computer. Informaţiile captate din mediul virtual nu au timpul necesar să se depoziteze. Viteza uluitoare cu care eşti bombardat de informaţiile de pe display şi diversitatea acestora, nu dau timp creierului să le asimileze. Nu se fixează în memorie. De aceea, nu sunt transformate în cunoştinţe şi nu-ţi îmbogăţesc un fond cultural. Cultură înseamnă să păstrezi informaţia în minte, printr-un efort răbdător şi îndelung, prin lectură.

Personajul biblic Solomon, fiul lui David, este recunoscut in istorie ca unul dintre cei mai întelepti oameni. Pilda lui Solomon despre sensul vieţii şi ămplinire.

„Cand regele Solomon s-a intors din munti, dupa apusul soarelui, cei adunati la poale l-au intrebat:

— Eşti sursa noastră de inspiraţie. Cuvintele tale ne ating inima. Iar înţelepciunea ta ne luminează mintea. Suntem flamânzi să te ascultăm. Spune-ne: Cine suntem noi?

El le-a zâmbit şi le-a răspuns:

— Voi sunteţi lumina universului. Voi sunteţi stelele. Voi sunteţi altarul credinţei. În fiecare dintre voi este un univers. Grămădiţi înţelepciunea în inimă, ascultaţi-vă inima, ascultaţi prin dragostea voastră.

Care este sensul vietii?

— Viaţa  este un drum, un scop şi o victorie. Viaţa este un dans al iubirii. Misiunea voastră este să infloriţi. Să FII e un dar pentru toată lumea. Viaţa voastră – este istoria omenirii. De asta viaţa este mai frumoasă decât orice teorie. Creează din viaţa ta o sărbătoare, pentru ca asta este adevarata ei valoare. Viaţa este compusă din prezent. Iar sensul prezentului este să trăieşti in prezent.

— De ce ne urmareşte necazul?

— Ceea ce ai semănat, aceea vei culege. Nefericirile sunt alegerile noastre. Sărăcia este creaţia omului. Iar nemulţumirea este fructul neglijenţei. Învinovăţind pe cineva, îţi pierzi puterea. Nefericit este acel care nu se cunoaşte pe sine. Sărac devine acel care pierde timpul in zadar. Nu permite mulţimii să-ţi omoare sufletul.

— Cum sa trecem peste nefericiri?

— Nu te analiza. Nu te compara si nu te impărţi . Mulţumeste pentru tot ce ai. Bucură-te, pentru că bucuria crează minuni. Iubeşte-te, pentru că, pe cei care se iubesc pe sine, îi iubesc toti. Roagă-te când eşti fericit şi ghinionul te va evita.

— Care este drumul către fericire?

— Fericiţi sunt cei care iubesc, fericiţi sunt cei care mulţumesc. Fericiţii trăiesc în armonie. Fericiţii văd adevărata frumuseţe a lumii. Fericiţii se bucură de soare. Fericiţii sunt gata sa primească soarele în braţe. Fericiţii sunt liberi. Fericiţii iartă.

— Şi cum să trăim în lumină?

— Savuraţi fiecare picatură a vieţii, o viaţă traită in zadar va da naştere nefericirii. Şi să ştii că ceea ce se află in interior, aceea se află şi in exterior. Lumea este sumbră pentru că inima este sumbră.

— Cum putem să trăim în armonie?

— Trăieşte simplu. Nu fă rău nimănui. Nu invidia. Lasă indoielile sa treacă si nu căuta altele noi. Dăruieşte-ţi viaţa frumosului. Crează pentru artă, dar nu pentru recunoaştere. Dă viaţă trecutului, uitându-l. Adu in lume ceva nou. Umple-l cu iubire.

Traieşte in armonie! Fii tu însuţi!”– a încheiat regele Solomon.

Şi parcă mă roade pizma că a spus asta înaintea mea.

Cu toate astea, am să-nchei şi eu la fel: Trăiţi în armonie! Fiţi voi înşivă!

Şi nu uitaţi nicio clipă: N-are rost să fii prea prost!

 

 

Ăsta mi-s: un rocker bătrân

<iframe width=”560″ height=”315″ src=”https://www.youtube.com/embed/h3Yrhv33Zb8″ frameborder=”0″ allowfullscreen></iframe>

VEM şi ridicolul realităţii

Ce se mai poate face cu lumea asta întoarsă pe dos, mişunând de caricaturi umane cocoţate în jilţurile puterii, de naivi care mai cred în valoare, de gogomani inculţi care dau lecţii şi rezolvări marilor dileme? Castigat ridendo mores, numai prin râs mai poate fi salvată omenirea, doar ironia sarcastică ne mai poate scoate la liman.

Expoziţia de caricatură a lui Victor Eugen Mihai, excelentul album lansat cu acest prilej, printr-un insolit şi încărcat de surprize spectacol-eveniment, realizat cu expresivitate de actorul Matei Bogda

n – şi punctat fulminant şi apoteotic într-un final semnat inconfundabil de Geo Popa – mi-au întărit convingerea că e nevoie de înzestrări speciale ca să reuşeşti să faci ceva unic, să extragi extraordinarul din banal, să impresionezi prin simplitate inteligentă.

vem 1

 

De pe simeza Centrului de cultură “George Apostu” din Bacău, grafismele lui VEM tac cu umor,  ridiculizând metehnele umane, nu neapărat cu hohote stridente de râs, ci îndemnându-ne la meditaţie: oare nu cumva şi despre mine-i vorba în povestea asta? Printre liniile trasate cu fermitate, se distinge o undă de tristeţe generată de melancolia după o lume imposibil de perfectă. Cinicul VEM născoceşte figuri deformate de egoism, zgârcenie, incultură, corupţie, nesimţire, hoţie sau incompetenţă. El comentează grafic viciile societăţii într-o manieră care-i defineşte şi felul propriu de a fi, sclipind ghiduş şi hâtru din penumbra modestiei sale. Ne face cu ochiul de după colţ şi-i îndeamnă pe cei care nu au mintea în colţuri să-i fie complice în ţintuirea la zidul infamiei a metehnelor umane.

 

A fost un vernisaj altfel, un eveniment cu nostime profunzimi, pe care protagoniştii l-au abordat cu o amuzantă seriozitate. Că nimic nu e mai hilar decât realitatea, a dovedit-o şi numerosul public prezent care şi-a afirmat fără ezitare simţul umorului, pozând cu veselie îndărătul unor rame goale, în rol de caricaturi vivante.

vem

ONOR EXCELENŢELOR MAJORE

             În această toamnă, s-au împlinit 21 de ani de când, cu o consecvenţă remarcabilă, Centrul Internaţional de Cultură şi Artă “George Apostu din Bacău organizează ”Simpozionul Naţional de Estetică”. Programul propus de Geo Popa, directorul instituţiei, a cuprins şi de această dată o surprinzătoare serie de manifestări care au atras un public numeros, de la elevi şi studenţi şi până la elita intelectuală a Bacăului. Cu certitudine, întâlnirea anuală a celor mai cunoscute personalităţi din domeniul esteticii, filosofiei şi cercetării din România, a devenit, prin conţinut, tematică şi participare, un reper care-şi merită un loc de cinste în topul dezbaterilor de interes naţional privitoare la trecutul şi evoluţia naţiei române.

         Uvertura oficială a evenimentului a avut loc sub semnul interogativ al unui gând care macină pe mulţi în aceste vremuri teribile: Cine (mai) suntem. Despre trecut, prezent şi viitor, despre români ca naţie şi despre personalitatea şi caracterul românilor ca indivizi, s-a referit, într-o aleasă şi incitantă alocuţiune, admirabilul Cătălin Turliuc, profesor universitar, doctor în istorie  şi cercetător ştiinţific al Institutului “A.D. Xenopol” din Iaşi. Cu o simpatică dezinvoltură, documentat cu argumente irefutabile, Domnia sa a adus în discuţie controversele savanţilor istorici privitoare la dacism, latinism sau slavism şi a combătut teoriile neoprotocroniste contemporane care susţin antecedenţa limbii străvechilor daci faţă de limba cuceritorilor romani.

               A urmat un substanţial “Spectacol al cărţii”, care, în obiceiul casei, a adus în prim-plan noi apariţii editoriale ale scriitorilor băcăuani. Poetul Lucian Vasiliu, directorul Editurii “Junimea” din Iaşi a prezentat cu un umor serios şi tandru, “Terapia cu îngeri”, cea mai recentă carte a lui Ovidiu Genaru, afirmând despre acesta că este “un poet cu stea în frunte”, unic şi original. Cu verva binecunoscută, Adrian Jicu, redactor al Revistei “Ateneu” şi-a asumat apoi dificila partitură a prezentării ultimei apariţii editoriale a profesorului Gheorghe Iorga, care ne conduce prin “Ispitele textului şi demonii interpretării”, cuprinse într-o incitantă culegere de eseuri literare. În volum, vom descoperi “un autor erudit, lucid, un polemist de mare rafinament, un artist, un artist al expunerii ideilor, al valorilor imuabile ale umanităţii”, a asigurat criticul Adrian Jicu. În fine, profesorul Gheorghe Iorga, de astă dată în calitate de sobru referent, a prezentat “Democraţia prin încercări şi erori”, o viziune analitică şi documentată a dr. Octavian Opriş asupra ultimilor două decenii şi jumătate de democraţie a tranziţiei româneşti. Seara a fost pigmentată cu intermezzo-uri armonice cu parfum arămiu de toamnă, susţinute de Trio Syrinx, un grup muzical din care fac parte, de mai bine de 35 de ani Pavel Ionescu, Dorin Gliga si Dorel Baicu, virtuoşi instrumentişti ai Filarmonicii “Mihail Jora” din Bacău.

            În ziua a doua, în Aula Universităţii “George Bacovia”, academicianul Alexandru Boboc, universitarul dr. Marin Aiftincăi şi profesorul universitar dr. Petru Bejan şi-au disputat, cu excursuri libere, ideile despre valoarea şi specificitatea categoriei filosofice de “frumos” în câteva reprize inedite de “Controverse cordiale, iar seara, Filarmonica “Mihail Jora” a oferit participanţilor un excepţional concert din creaţia compozitorului englez Edward William Elgar, dirijat de Roberto Salvalalo (Italia) şi cu participarea violonistei Alda Dizdari (Albania).

         În ultima zi a reuniunii, prestigioşii invitaţi ai Simpozionului au onorat generoasa propunere a conducerii Societăţii de Investiţii Financiare Moldova de a dezvolta “Conexiuni amicale”, la noua Sală de festivităţi “Nicu Enea” a instituţiei, într-un colocviu marcat de interesante schimburi de idei pe teme artistice şi culturale. Seara, după vernisajul expozitiei de imagini şi lansarea albumului “Impermanences”, (apărut sub auspiciile generoase ale instituţiei gazdă) aparţinând buhuşeanului Leonard Răchită, artist român stabilit la Paris, a avut loc festivitatea de decernare a Diplomei de Excelenţă şi Marelui Premiu “George Apostu” – menit programatic să creeze “o punte de trăinicie şi continuitate între nemurirea spirituală a lui George Apostu şi valorile culturale contemporane”.  De peste două decenii, distincţia se înmânează an de an celor mai importante personalităţi ale culturii româneşti. De-alungul timpului, au primit laurii Bacăului Radu Beligan, Ion Caramitru, C.D. Zeletin, Răzvan Theodorescu, Solomon Marcus, Constantin Călin, Ovidiu Bălan sau Eugen Simion – ca să numim doar pe câţiva dintre premiaţi. Onoarea excelenţei a revenit strălucitorului scriitor Ovidiu Genaru – antrenorul spiritual care ne-a învăţat exerciţiile de supravieţuire în vremuri nefaste -,  şi profităm de ocazie să-i salutăm cu afecţiune fiinţa insolită de adolescent de 82 de ani -, şi filosoful Alexandru Boboc, membru titular al Academiei Române, al cărui discurs luminat, metodic, şi nonşalant, presărat cu strălucitoare butade a cucerit asistenţa. Cvartetul “Passione” (Diana, Cristina, Madalina, Violeta), din Bucureşti,  a punctat maiestuos, printr-un rafinat, elegant concert de gală, finalul acestei ediţii a Simpozionului Naţional de Estetică – Bacău 2016.

                A fost un regal de elevaţie spirituală care pune urbea lui Bacovia pe un loc respectabil în ierarhia locurilor din România care produc pepite de spirit la umbra agresiunii vegetaţiei subculturale care ne sufocă epoca.